Rusia sub zăpezi

 

(Fragment din romanul Siberia de la capătul drumului, în curs de apariție

Coboram pe „Șeremetievo“ dintr-un Topolev zgomotos, într-o zi fumurie și rece. Pistele aeroportului erau axe negre în întinderea nemărginită a zăpezii. Oleg a adormit de cum a urcat în avion și nu l-a trezit decât zvâcnetul avionului în contact cu solul. În timpul ăsta, cât a durat zborul, încercasem să prefigurez ce aveam de făcut într-un colț al Rusiei. Provocam încă o dată destinul, atât de nesigur, dar atât de stăruitor. Țin gândurile rele departe și mi le apropii pe cele bune. Cum nu am conștiința tragicului, nici scepticismul nu mi-a făcut semne binevoitoare. Veneam în Rusia tot cu bani de împrumut, după flancuri tipografice și, poate, concesionarea câtorva hectare de pădure. În România năvăliseră afaceriștii arabi și începea lunga și nemiloasa vreme a defrișărilor. Cincizeci de dolari metrul cub de cherestea din rășinoase, dus la Constanța. În Rusia, prețul unui metru cub de cherestea era de cinci ori mai mic. Cu flancurile, dacă le voi găsi, poate fi o afacere foarte bună. Flancul tipografic este un carton matriță special, folosit în tipografiile clasice. Fără el nu poți tipări ziar, revistă sau carte. Cum tipografiile din centrul Europei trecuseră pe off-set, fabricile de flancuri din Zürich și Leipzig se închiseseră. În România mai erau rezerve pentru vreo două săptămâni, apoi Dumnezeu cu mila. Întrebând în dreapta și-n stânga, dând telefoane peste telefoane, ajung la Vasile Ialoveanu, șeful tipografiei din Chișinău. Nici tipografia din Chișinău nu mai folosea carton matriță, trecuse pe un semi off-set, folosind foi metalice foarte sensibile la imprimare. Dar Vasile Ialoveanu îmi sugerează să merg la fabrica „Proletarii“ din Zapadnaia Dvina, poate mai au ceva în depozit. Trebuia, prin urmare, să ajung la câteva sute de kilometri vest de Moscova, la marginea podișului Valdai, mai sus de Belarus și mai jos de Novgorod și Leningrad. La câte nu te împing nevoile! Mă gândisem, de bună seamă, în timpul zborului, și la tata, cel plecat din lumea asta cu o lună în urmă, și mă umplusem de tristețe.

Ieșim din aeroport și așteptăm un autobuz care să ne ducă în oraș. Șapte kilometri, mă informează Oleg. Aburi albi se învălătucesc la gurile noastre, amenințând să devină bulgări dintr-un moment într-altul. Aici am făcut facultatea, îmi zice, jucând pe loc. Trebuie să ajungem în capătul celălalt al Moscovei, ori asta înseamnă încă două ore, că metroul nu ajunge în cartierul mărginaș unde locuiește prietenul meu. Urcăm în autobus. E rus? întreb. Nu, e moldovean de-al meu, din Orhei, da’ a rămas la Moscova. Zăpadă uriașă cât vezi cu ochii. La marginea orașului, rușii se luptau cu nămeții care ocupaseră trotuarele. Utilaje cu lamă împing zăpada tot spre trotuare, acoperind mașinile parcate pe stânga și pe dreapta. Zăpada urcase mai sus de mijlocul ferestrelor de la parter. Prin nămeți se vedeau lopețile și căciulile întunecate legate sub bărbie.

Schimbăm două autobuze și târâm după noi sacoșe și geamantane în care aveam mostre de îmbrăcăminte și încălțăminte. Te poate îmbolnăvi de nervi zăpada, zic. De parcă n-ar fi de ajuns, începe să ningă. Spaima asta albă îmi tot intră în suflet și fiecare minut care trece mă vindecă de poveștile frumoase ale iernilor din copilărie. Rușii de lângă noi vorbesc de-ale lor. Ce pe mine mă îngrozește, lor nu le spune nimic. Vorbesc și râd, părând că se cunosc de-o viață. Unul mă bate pe umăr și-mi spune ceva. Vorbește Oleg în locul meu. Tot el îmi spune că traversăm nu știu ce mare bulevard, apoi, pe un pod, trecem râul Moscova. Căciula care acoperă urechile este peste tot, afară și în autobus. Încercăm să ținem bagajele la un loc. Rușii se împiedică de ele, dar nu-i deranjează. Oleg s-a amestecat cu cei mulți și gesticulează. Înțeleg crâmpeie din discuții. Nu aud vorbindu-se cu dumneavoastră, toți sunt tu. Încep să coboare. Zdrazvuite… Zdrazvuite… La următoarea coborâm, îl aud pe Oleg și se apleacă asupra bagajelor. Zdrazvuite...

Ne trezim în fața unui labirint alb, de înălțimea unui om, care șerpuiește printre blocuri. Blocuri dese, cu cinci și zece etaje. E frig. Îl urmez pe Oleg ca un somnambul, trăgând bagajele după mine. De undeva răzbat strigăte de copii. Oprim în dreptul unui chioșc acoperit de zăpadă și basarabeanul cumpără două sticle de vodcă. În bagaje are și vin de Purcari. Ăla e, îmi arată blocul din față.

Liftul se oprește și ieșim pe un culoar care forfotește, un du-te-vino de la un capăt la celălalt. Dasvidania… Dasvidania… La o ușă, Oleg apasă butonul soneriei. Ușa se deschide, iar cei doi se îmbrățișează și se bucură zgomotos. În mijlocul camerei, o masă și patru scaune care așteaptă musafiri. Lângă ea, o femeie oacheșă ce se străduia să zâmbească. El e Dumitru, ea e Tatiana, eu sunt Traian. Patru pereți, un pat de două persoane, masa cu cele patru scaune, un cuier, un dulap, chiuveta cu oglindă deasupra și un dulăpior sub ea. Cam atât. Oleg scoate vodca și vinul. Bem câte un pahar de vodcă, apoi sunt invitat să-i urmez la bucătărie. Tatiana merge în față. Dasvidania… Dasvidania. La capătul holului, intrăm într-o încăpere mare, poate treizeci de metri pătrați. Femei și bărbați se învârtesc în jurul unor plite electrice, unii ciocnind un pahar, alții și altele absorbiți de pregătirea mâncării. Înțeleg că este o bucătărie comună, pentru tot etajul. Nu puteai avea secrete gastronomice, fiecare știe ce mănâncă celălalt. În tigăi și în oale, cam aceleași lucruri. Vreau să merg la closet. Oleg îmi arată spre celălalt capăt al holului. Closetul, ca și bucătăria, pentru toată lumea. Așijderea, dușurile. Totul la comun. Cineva pârțâie dintr-o cabină din dreapta. Mă ia cu frig pe dinăuntru. Locatarilor pare că nu le pasă. Celelalte blocuri sunt la fel? mă trezesc întrebând. Cam toate, mi se răspunde, fără ca întrebarea să fi supărat pe cineva. Lipsa unui termen de comparație este salvatoare, îmi zic. Când se golea a doua sticlă, îi prindeam din urmă. O indiferență benefică mă cucerise. Toate filozofiile sunt de doi bani, pentru că niciuna nu atinge esența firii umane. Sau esențele?! Poate încep să mă îmbăt. Oacheșa, soția lui Dumitru, era moldoveancă din Moscova, a doua generație, iar Dumitru afișa, când și când, aerul trufaș al omului sovietic. Oleg dă a lehamite din mână, iar eu mă gândesc la zăpada pe care de mâine ar trebui s-o iau în piept până la Zapadnaia Dvina. Cum se împrăștiaseră și basarabenii ăștia! De jos, de la Chilia și Reni, la Moscova și Leningrad, apoi dincolo de Urali, până în Ingușeția și Baikal. Mai bem câte un pahar de vin, apoi Tatiana și Dumitru ne lasă să dormim, ei merg la niște vecini. Iau cu ei și cele două scaune pe care le împrumutaseră pentru oaspeții din acea seară.

Până la Zapadnaia Dvina schimbăm trei trenuri. Primul ne duce la Andriapoli – cu i moale –, unde așteptăm trei ore. În ăst timp lăsăm sacoșele și geamantanele la bagaje de mână și dăm o raită prin așezare. O așezare, un orășel, un târg – cum să-i spun, nu știu – care putea număra cinci, șase mii de suflete. Fețe triste, înfofolite în căciuli cu urechi și broboade groase, trupuri mici, case joase, cele semețite nedepășind două etaje, fumuri înnodându-se deasupra, ca niște speranțe ce nu vor vedea vreodată lumea. Străduțele sunt tuneluri deschise, cu ramificații spre magazine, case, blocuri joase… Privesc vitrinele cenușii și sărace ale alimentarelor și-mi aduc aminte de România de până-n ’89. Borcane cu murături, multe borcane cu murături, pește sărat și uscat, coaste de porc cu puțină carne, conserve de carne și de pește, pâini aruncate la întâmplare pe un raft, câte un calup de unt. Ne grăbim să găsim un bar, un restaurant, ceva unde să mâncăm sau să bem un ceai. Un celavec ne duce vreo sută de metri pentru o țigară. Înăuntru, fum de mahoarcă și miros de rachiu. Un zumzet abia deslușit. Ne uităm în farfuria unuia și renunțăm la mâncare. Bem un ceai. Vom mânca niște sandviciuri din bagaje. Tac și privesc mesele slinoase și fețele uscate. Priviri obosite de viață abia se ridică deasupra meselor. De prea multă vreme Dumnezeu nu mai trecuse pe aici. Nici sfinți care să-i ocrotească nu crescuseră oamenii acelui târg cu nume de rezonanță grecească, poate chiar egipteană, ca Heliopolis, de pildă. La întoarcere spre gară sunt mai atent, poate nu văzusem ce trebuie, poate avusesem vedenii. Tu ce zici? îl întreb pe cel din dreapta mea. Căcat, îmi răspunde Oleg, obișnuiește-te, că așa ceva o să mai vezi. Nu știu cum să zic: dă-i în mă-sa sau bieții de ei! Nu văd și nu aud câini, nu văd pisici, nu aud găini, e o liniște minerală, care fumegă deasupra zăpezii. Câțiva se încumetă să urmeze tunelurile cu deschidere spre cerul cețos, fantome împleticite privind zăpada de sub picioare.

La patru plecăm cu alt tren spre Toropeț. Refuz să mă mai uit pe fereastră, mi se face rău de atâta întindere troienită. Pe la cinci, zăpada și văzduhul încep să se întunece. Parcă mi-e mai bine. În compartiment mai sunt doi bărbați și o femeie. Fumează mahoarcă de-a lor. Fum înecăcios. Vorbesc când și când. Femeia adoarme cu capul proptit de geam. Are trăsături înăsprite de viață, poate cândva a fost frumoasă. Bagajele noastre sunt deasupra, ale lor la picioare. Într-o sacoșă croncăne o găină, în alta sâsâie o gâscă. Un săculeț de cartofi stă împins sub canapea. Ies pe culoar să fumez, Oleg îmi ia locul și-și proptește capul de geam. O femeie în uniformă de funcționar al căilor ferate plimbă un termos. Întreb dacă are ceai. Două ruble și cincizeci de copeici, îmi spune și-mi zâmbește. Doamne, ce zâmbet frumos și ce dinți albi! Îi dau cinci ruble pentru două pahare și pentru acel zâmbet care topește zăpada de afară. O rog să aștepte și-i întind bizonului paharul. Bărbații de pe cealaltă banchetă se uită la mine. În compartiment e frig. Îi mai plătesc pentru încă trei pahare. Unul dintre bărbați dă un cot femeii de la geam, care se trezește buimacă. Nu sunt decât două pahare. Oleg îl golește repede, eu la fel. Ceaiul nu este fierbinte, nici prea dulce. Femeia cu zâmbet de povești frumoase nu are apă să spele paharele, toarnă ceaiul și le întinde celor doi ruși. Cea de lângă geam așteaptă. Spasiba, îmi mulțumesc bărbații. Spasiba, zice și femeia, după ce primește paharul cu ceai. Spasiba, zic și eu femeii cu termos, care-mi luminează iar privirea cu zâmbetul larg, indecent de frumos. Este o mulțumire generală.

Ceaiul dezleagă limbile. Unde mergem? Cu ce rost? Păduri bune sunt la Zapadnaia Dvina și Velikie Luki, la Toropeț, de unde suntem noi, nu sunt păduri, la noi se cultivă secară, cartof, hrișcă și in. Avem o fabrică de ulei de in și una de cărămidă și țiglă. Un orășel mai mare ca Andriapoli… Unul dintre bărbați pare să le știe pe toate, e controlor de tren, mâine dimineață intră de serviciu. Spre Zapadnaia Dvina nu aveți tren decât mâine pe la zece, trebuie să găsiți un loc de dormit. E hotel în Toropeț? Unul singur, zice controlorul. Îl las pe Oleg să vorbească și ies iar la o țigară. Zâmbetul femeii cu termos se pierde în noapte.

Trecuse puțin de nouă când ajungem la Toropeț. Controlorul de bilete ne duce la hotel; în caz că nu găsim cameră, ne ia la el acasă, are un apartament cu două camere și nu e decât el și femeia lui. Găsim cameră la hotel, ultima cameră liberă, și-l răsplătesc cu zece mii de ruble, cât cinci dolari. Inflația crescuse îngrijorător. Rusul se închină și-mi zice „spasiba gaspadin“… Un fel de domnule.

Mă privesc în oglinda mătuită și văd un individ cu care nu sunt obișnuit. Barba tot crescuse de la moartea tatei. Oleg stă întins pe un pat și privește tavanul. Dacă și de data asta futem banii, suntem fiii ploii. Vorbele lui exprimau un adevăr de care trebuia să ținem seama. Până atunci, hai să mâncăm ceva, poate au și un restaurant, îl îndemn. Se ridică anevoie și o luăm după miros, o dâră care ajungea până la etajul nostru.

Este mai degrabă un bufet. Nouă mese acoperite cu stambă în carouri albastre, din care două sunt neocupate. Același fum înecăcios de mahoarcă. Se vorbește tare. Într-un perete este o deschidere dreptunghiulară spre bucătărie. În dreptunghi bucătarul stă cu coatele proptite în latura de jos și se uită la masa unde ospătarul bea la cot cu mesenii. Așteptăm să ne bage în seamă. Oleg face semn bucătarului, bucătarul arată spre masa la care bea ospătarul. Și tot Oleg strigă la ospătar care-i spune să aștepte. Așteptăm și fumăm. Într-un târziu, bucătarul întreabă din dreptunghiul lui – părea un tablou animat – ce dorim. Să mâncăm. Nu are decât pelmeni și pâine de secară. Pește n-ai? întreabă Oleg. Niet rîbî, dă din cap. Ne aduce două oale cu pelmeni. Ce beau ăștia? Rachiu. Se bea rachiu cu pahare de vin.

Oleg Prutean nu doar că încuie ușa, dar proptește și un scaun cu spătarul sub clanță. Dorm neîntors, spre deosebire de el care doarme iepurește. Cel puțin așa se laudă de dimineață. La opt jumate suntem iar în sala cu nouă mese ca să mâncăm ceva. Ceai, unt, marmeladă și pelmeni. Să-i ia dracu’ de pelmeni! Ce mănânci? mă întreabă bucătarul. Ouă ochiuri, cașcaval pané și crenvurști, îi răspund. Oleg râde și-i traduce bucătarului, altul decât cel de aseară. Râde și bucătarul, și el ar mânca tot asta. Toate mesele sunt ocupate și toți beau rachiu cu aceleași pahare de vin. Nu văd femeile. Au mâncat pe la șapte și au plecat. Arunc o privire printr-un ochi de geam. Afară se luminase. Mănânc pâine de secară, unt, marmeladă și ceai. Oleg, pelmeni și ceai.

Ziua continuă să rămână albă și luminoasă, cerul senin. Doar o dungă întunecată începea să se întrevadă la limita orizontului. Ce citești? Vocea lui Oleg este hârâită, ca după somn. Îi arăt coperta. Aha, Gogol, zice. Dacă tot mergeam în Rusia, mi-am zis la plecare să-i recitesc pe ruși. Aha, mai face el, ăsta e rus. Ucrainean, îi zic. Ni l-au predat în liceu, își amintește, cu Cehov și cu alții. Dar eu eram cu matematica și cu fizica. Ăsta n-a murit în Siberia? devine iar curios. Nu, a murit de foame. Nici eu nu mai am mult. Se uită la ceas. Încă trei ore, oftează. Și zici că e ucrainean? Din Poltava, îi întăresc bănuiala. Aha… Acolo e cea mai mare cultură de sfeclă de zahăr și una din cele mai mari fabrici de zahăr din fosta Uniune Sovietică. Adoarme în timp ce vorbește. Timpul trece greu. În vagon, vânzoleală și corul păsărilor. Capra vrea și ea să fie băgată în seamă și behăie.

Ajungem la Zavadnaia Dvina când ziua se îngâna cu noaptea. De la gară luăm o sanie care ne poartă leneșă printre nămeții ce străjuiau drumul. Se stârnise cerul și din adâncul lui întunecat curgea zăpada în straturi. Mujicul de pe capră spune, când trecem prin fața unei clădiri cu geamurile luminate, că acolo-i restaurant. De ținut minte. Mai mergem cam două sute de metri. Coborâm din sanie și intrăm în zăpadă până la genunchi. Aici ar trebui să fie o alee care să ducă în hotel. Târâm sacoșele și geamantanele prin zăpada proaspăt așezată. Se intră direct la recepție. Un hol neguros și un raft de chei în spatele tejghelei, două fotolii jerpelite și, undeva, în dreapta, scara care urcă spre cele două etaje. Într-un colț, sub scară, deslușesc un samovar uriaș, cândva argintiu. Să fie de-o vârstă cu comunismul, dacă nu cumva l-a premers. Pufăie încet și melancolic. Cam atât. Anticipând un dezastru, îi zic lui Oleg să-i ceară omului de la recepție un apartament, sau cea mai bună cameră. O cameră bună? întreabă recepționerul îmbrăcat gros și purtând pe cap aceeași căciulă cu urechi. Dă din cap și împinge o cheie pe tejgheaua scorojită. Mai spune, arătând cu mâna spre scară, că e la etajul întâi, la dreapta, că pe stânga sunt spălătorul și closetul. Plătim și urcăm scările într-un semiîntuneric rece. Când mâna întâlnește un calorifer lipit de zid, ăsta-mi spune că am dat de dracu. La primul etaj, scara era blocată cu bare metalice spre etajul următor. Pe culoarul din dreapta, ultima ușă se deschide într-o cameră cu două paturi, o chiuvetă și o masă cu un televizor stingher. Într-un colț, o încăpere mică, în care stăteau înghesuite oala veceului și altă chiuvetă cu oglindă deasupra. Caloriferele, două la număr, sunt călâi. Am deja nostalgia hotelului din Toropeț. Oleg iese și se întoarce peste câteva minute. Păi, este cameră bună, începe el, pentru că are chichineața asta cu oala closetului și chiuveta, pe care nu le au celelalte camere. Closetul este comun, la capătul celălalt… Mă obișnuisem cu schema încă de la Moscova, de la Dumitru. Și dușuri? întreb. Ceva de făcut baie? În copaie, râde basarabeanul. Hai să aruncăm o privire. Ne însoțește aceeași liniște înghețată de-a lungul holului. De sub celelalte uși nicio geană de lumină. Cine dracu’ zicea că a doua cădere din rai este căderea în cotidian? Pe mine mă întrebi? se arată surprins basarabeanul. Gândeam și eu cu voce tare, zic. Dar parcă chestia asta e un fel de cotidian sub care nu mai e nimic, mai zic. Ți se pare, mă contrazice, încă n-ai văzut tot. Hai la restaurantul ăla să mâncăm. Iar pelmeni? În lipsă de altceva, sunt buni și pelmenii, oftează el.

Luăm la noi toți banii și vâr la spate, după curea, Stechkin-ul dăruit de Todorov. Crezi că mai găsim bagajele când ne întoarcem? Oleg se uită lung la mine, neștiind ce să-mi răspundă. Și atunci ce facem? întreabă și el. Mergem să mâncăm. O luăm pe drumul pe care venisem de la gară, cu zăpada mai sus de genunchi. Pe stradă, un bec la o sută de metri. Singurele repere după care ne orientăm sunt ferestrele din stânga și din dreapta. La cele de la parter lumina se filtra gălbui-opac prin zăpadă. Încep să am sentimentul că nici la restaurant n-o să ajungem și nici la hotel nu vom ști să ne mai întoarcem. Oleg merge cu câțiva pași în față. Apare un neon undeva în stânga, spre care se duce hotărât. Dincolo de ușa deasupra căreia atârna neonul, se văd câțiva oameni. Nimerim într-o alimentară. Cei dinăuntru treceau o sticlă dintr-o mână în alta. Conserve de pește, conserve de porc, salam, tocană de legume, hering marinat într-o cutie albă de plastic, brânză topită de formă cilindrică, în plastic transparent, pâine, câteva sticle de vodcă pe un raft, două căpățâni de porc, pui congelați, coaste afumate… Îl las pe Oleg să aleagă. Ia salam, ia pește marinat, ia brânză topită, ia tocană de legume, ia pâine, unt, câteva conserve de porc și o vodcă. Ger de crapă pietrele. Se ițește și vântul care spulberă zăpada; te seacă la suflet. Ne grăbim spre magherniță, unde aveam în bagaje un fierbător electric, ceai și cafea. Și două cartușe de țigări. Omul de la recepție stă cu ochii într-un televizor mic, așezat pe tejghea, părând că nu ne vede, nu ne aude.

Mâncăm tăcuți, gândindu-ne în ce fundătură de lume am ajuns. Cum nu văzusem din Zapadnaia Dvina decât un drum troienit în amurg, nici nu puteam să ne facem o imagine despre locul unde ne aflăm. Doar că am ajuns undeva unde zăpezile se întrec cu gluma. În ce fundătură am ajuns, frate? oftează Oleg. O să vedem dimineață la lumina zilei, încerc eu să cred că la lumina zilei lucrurile vor sta altfel. N-o să ningă la nesfârșit. N-o să ningă, este și el de părere, dar nici curând nu se va opri. Ce bem, ceai sau vodcă? Ceai, îi răspund. Televizorul, un Rubin vechi, din vremurile glorioase ale comunismului, dădea imagini din Novgorod și Leningrad, unde înghețaseră Neva, râul Volhov, lacul Ladoga și Golful Finic, prinzând în ghețuri vapoare mici și mari. Se succed apoi imagini cu Ruslan Hasbulatov, președintele Sovietului Suprem, sau al Parlamentului, nu înțeleg, alături de reprezentanții grupării neocomuniste, aflați în conflict deschis cu Boris Elțîn și reformiștii care îl susțin. Bem ceai și îmbrăcăm treningurile pentru noapte. Dinspre coridor nu vine niciun zgomot. Doar zbuciumul viscolului de afară și tremurul nervos al ferestrelor .

A doua zi, afară totul este otova, nimic negru, nimic gri. Coborâm dezbrăcați, cu un săpun și două prosoape, în fața gastiniței. Recepționerul se uită la noi ca la niște stafii. Dobri utro… Dobri utro… Ne urmărește cu gura căscată cum ieșim în zăpadă și ne frecăm cu săpun. Zăpada crescuse până spre piept. Parcă ne bălăcim într-o apă albă. La început e mai greu, îi spun lui Oleg. Să nu pățim ce-ai pățit tu iarna trecută, îmi zice clănțănind. Dăm cu zăpadă și cu săpun până ne umplem de clăbuci, apoi numai cu zăpadă, ca să spălăm clăbucii. Trec minute bune. Încet, strânsoarea frigului se înmoaie, făcând loc căldurii care vine dinăuntru. Ne scufundăm în zăpadă și ne încurăm ca niște animale tinere și sănătoase. Nici urmă de pârtie care să treacă pe acea stradă albă. Frigul din timpul nopții se topește în căldura ce ne cuprinde. Ne frecăm cu prosoapele până se înroșește pielea. Zăpada cade rară și insistentă. Când ne întoarcem în clădire, omul de la recepție ne întreabă dacă vrem un ceai. Nu vrem, dar el de ce n-a plecat acasă? Pentru că n-a venit schimbul, nu poate ajunge și, atunci, trebuie să rămână până se deszăpezește. Asta când poate fi? Nu știe, azi, mâine, poimâine… Și ce va mânca? Nici asta nu știe. Totul este troienit, mai adaugă. Trebuie să drămuim puținele provizii ce le mai avem, fiindcă de-acum suntem trei la masă.

Două zile și două nopți zăpada ne-a ținut închiși în hotel. Doar dimineața ieșeam să facem baia de zăpadă. Dimitri nu ne mai privea ca pe niște nebuni, râdea cât îl ținea gura, arătând cu degetul spre goliciunile noastre. În dimineața celei de-a treia zi, zăpada era de-un stat de om. Nu mai ningea și văzduhul se luminase. Deschidem geamul și auzim zgomot greu de motor și zarvă de oameni pe drumul dinspre gară. Abia pe la unsprezece vedem un tractor cu lamă în față și mulțimea de oameni cu lopeți. Dimitri se zbătea și el cu o lopată să sape un labirint în zăpada înaltă cât el. Pe la doisprezece, porțiunea de stradă din fața hotelului este despovărată de nămeți. Coborâm cu sticla de vodcă, rămasă nebăută, și o oferim tractoristului care, la rândul lui, o oferă oamenilor cu lopeți. Ni se șoptește că el este primarul. Ochii albaștri și limpezi, figura inocentă și zâmbetul cuminte îl făceau plăcut vederii. Făcea cu tractorul ăla ce voia, de parcă șenilele îi erau picioare. În spatele Kirovului venea un utilaj cu cupă care încărca zăpada în bena unui Belaz, și ăsta o ducea în altă parte, poate în afara orașului.