Încă mă gîndesc că în perioada cea mai grea și mai ciudată din viața mea am trăit o seară unică la Gala UNITER, la Craiova, pe 21 septembrie, în Parcul „Romanescu“. În noaptea echinoxiului de toamnă. Amînată din luna mai, atunci cînd trebuia să aibă loc, din cauza stării de urgență, din cauza incertitudinilor de toate felurile, de faptul că foarte tîrziu s-au deschis spațiile de joc în aer liber, regulamentul de protecție pentru actori, tehnicieni și spectatori s-a elaborat greu, s-a anunțat din vreme că Gala nu se va suspenda și că își va schimba doar spațiul. La vremea anunțului nu exista posibilitatea realizării unui eveniment în interior. Cum s-a mers pe ideea că anul acesta este unul aniversar pentru Teatrul Național din Craiova, 170 de ani de la înființare, în semn de omagiu și de prețuire pentru tot ce s-a creat aici s-a decis ca momnetul de sărbătoare a breslei să poposească în 2020 în acest loc cu atîta istorie teatrală. Mereu m-am gîndit cum aproape toată promoția generației de aur l-a urmat pe Vlad Mugur acolo în 1956 – știm și cam cît au îndurat, cum au fost urmăriți și anchetați de securitate, dizolvați, în cele din urmă, pentru că tot ce făceau, felul în care se exprimau, creau, trăiau, era complet diferit. Că cea mai extraordinară poveste s-a întîmplat pentru că Silviu Purcărete s-a refugiat la Craiova, iar Emil Boroghină i-a perceput geniul și și-a pus toată intuiția, energia, tenacitatea de a duce trupa pe urma luminii unui spirit, unei minți regizorale sclipitoare.
Cred că am lipsit la foarte puține Gale în cei douăzeci și opt de ani. De multe ori am fost nostalgică după o perioadă care avea mari spectacole, tensiune, miză pentru că exista o competiție foarte, foarte strînsă și serioasă. În fond, dincolo de atmosferă, de tipul de atitudine pe care îl au invitații, de ce se întîmplă pe scenă, contează cine sînt cei mai buni din cei buni. Primul an… Teatrul Odeon arhiplin. Un anumit tremur monden, aveam Oscar-ul nostru! Valorile teatrului românesc își defineau clar structura unei comunități . Relaxați, veseli, cu chef de a fi acolo, cu emoții, cu umor, cu ironie, cu sentimentul că este sărbătoare. Îmi trec prin față atîtea și atîtea chipuri care astăzi nu mai sînt. Mulți nu mai sînt. Artiști care au marcat istoria acestui fenomen. Care și-au lăsat amprenta unicității și anvergurii personalității lor în cultura română. În plus, competiția era foarte strînsă. La sînge. Performanța te punea în dificultate mare să alegi. Chiar și pentru palmaresul personal. Nivelul era ridicat, iar cei nominalizați la o categorie sau alta păreau imposibil de diferențiat. Îmi aduc aminte și Galele de la Teatrul Național din București sau pe cele de la Sala Palatului. Pline pînă la refuz. Cu invitați ca Vanessa Redgrave, Gérard Depardieu, Ileana Cotrubaș, Angela Gheorghiu, Richard Eyre, Ferrucio Soleri, Fanny Ardant, Jacqueline Bisset, Michael Pennington, John Fairleigh, Lucy Neal, Neil Wallace… Și Jonny Răducanu! Jonny care tremura de emoție, repeta pînă în buza deschiderii serii, își întrupa harul pentru artiștii de teatru și pentru arta lor. Ireal… Ce nume erau în competiție, ce spectacole, ce regizori, ce idei, ce interpretări, ce decoruri și costume!… Spectacolele circulau prin toată lumea, turnee lungi și serioase, producțiile erau invitate, ani și ani, la marile Festivaluri din lume. Tot La Galele Uniter i-am văzut pentru prima oară în carne și oase pe Radu Penciulescu și pe David Esrig, pe Liliana Tomescu, pe Helmut Sturmer, pe Ion Oroveanu, Miruna și Radu Boruzescu, pe Florica Mălureanu, i-am revăzut pe Vasilica Tastaman, Ovidiu Schumacher. Plecați din România, unii reveneau acum poftiți pentru sărbătoarea breslei lor.
Dincolo de toate încrîncenările și vanitățile extra-profesionale, de erorile profesionale tot mai grave și inadmisibile din ultimii anii făcute de juriile pentru nominalizări, de curba descendentă a valorii și originalității cu adevărat, dincolo de acuze și de discursuri deviant ideologice, militante sau subiectiv-personale, dacă această Gală există, cu lucruri bune și cu altele perfectibile, acesta este meritul lui Ion Caramitru. Inițiatorul acestui proiect. Cel care l-a structurat, care i-a dat vizibilitate și anvergură, direcție, linie, care i-a fost amfitrion, care a avut puterea să treacă peste toate, peste acuze aberante, peste conflicte politice, peste dispute, peste chestiuni greu de depășit, peste enorm de multe nedreptăți și afronturi. Împreună cu Senatul UNITER a adăugat mereu ceva nou, impus cumva de dinamica fenomenului. Premii speciale mereu aduse în prezentul anului analizat, categorii noi pentru nominalizări, Premiul Președintelui, adaptînd Palmaresul Galei la ce s-a petrecut semnificativ, remarcabil într-un an teatral. A încercat de nenumărate ori, în discuții și lungi consultații cu membrii Senatului, cu alți creatori, să schimbe formula de jurizare pentru nominalizări – acolo este problema pentru că acolo se aleg cîte trei dintre cei mai buni din întreaga breaslă – ca să se reducă marja de eroare. Am pus împreună pe hîrtie nenumărate variante. Nici una nu a fost viabilă. Tot cea de la început, cu juriul format din critici. Numai că aici, în comunitatea aceasta, lucrurile s-au diluat și degradat și este complicat, oricît de ciudat ar părea, să găsești acele trei sau cinci personalități care să se ridice la nivelul artei teatrale dintr-o stagiune sau alta. Am scris de nenumărate ori despre acest subiect, nu insist acum.
Gala UNITER din acest an a fost ALTFEL. Modernă și foarte elaborată vizual, cu un concept regizoral, scenografic și video de clasă, cu o grafică gîndită amănunțit, cu detalii cinematografice, cu filme-laudatio bine tăiate, cromatizate, montate, de un autentic extraordinar al discursului. Au făcut o super echipă regizorul Bobi Pricop, scenografa Irina Moscu și toți cei de la „Les Atelliers Nomade“. Toată structura asta a impus ritmul Galei. Intervențiile lui Ion Caramitru – de data asta el însuși și spectator – au fost puncte bine, decupate, cu mesaj, cu farmec, cu tonul perfect găsit de la început.Toată lumea a venit încărcată și chiar depășită de emoția revederii, a faptului că, miraculos, putem sta împreună o seară în care este vorba despre Teatru, despre artiși, despre noi, despre iubire, pasiune și un mod de a fi pe acest pămînt, normal, fără animozități. Eleganță, rafinament, solidaritate, tandrețe. Fiecare a fost atent și cald cu celălalt, totul a arătat minunat. Organizarea acestui eveniment a fost impecabilă. De mare ținută. Poate că și asta a impus atmosfera minunată, absolut occidentală a serii. Poate că și locul, Parcul acesta „Romanescu“ făcut de un arhitect francez la început de 1900, proiect cu care a luat premii și a participat la Expoziția de la Paris și la altele, comandat de un liberal de clasă. Nu știu. Nu au fost obstacole între artiști, din niciun punct de vedere, un respect reciproc fantastic, discursuri pe scenă foarte bune, cu conținut, artiștii au stat împreună, indiferent de vîrstă, s-au susținut. Chiar dacă Palmaresul meu a fost în mare parte altul și am avut momente în care mi s-a pus nodul în gît din cauza erorilor serioase și profunde făcute la nominalizări, mi s-a părut că pentru o noapte nu ne mai desparte nimic. Teatrul ne-a adus și ne-a ținut împreună. Amintiri, evocări, povești cu și despre teatru.
Adică, Gala UNITER 2020, o noapte unică de toamnă din cel mai greu an pe care generația mea îl străbate!…