Ființei umane nu i s-a ostoit nevoia de poveste nici măcar în epoca prezentă, a „epistemologiei slabe“ (G. Vattimo) și a dispariției „narațiunilor lungi“ (J.-F. Lyotard). Nu știu în baza căror criterii și-a orânduit Cristian Pătrășconiu seria celor 11 interviuri ale sale adunate în cartea De taină (Editura Universității de Vest, Timișoara, 2020), dar a fost inspirat alegând să înceapă cu acela luat Ioanei Pârvulescu. Acolo, pe lângă o pledoarie pentru rugăciune, mai există și una pentru poveste, Ioana Pârvulescu mărturisind că îi place povestitul deoarece „e opusul rutinei. Chiar când reiei o poveste, o spui un pic altfel, te bucuri de fiecare detaliu. Povestea este, probabil, cel mai vechi lucru care îi obligă pe oameni să fie atenți, și curioși, și bucuroși. Ca să nu mai vorbim de miezul ei bogat și hrănitor“ (p. 11). Cât de atenți, de curioși și de bucuroși devenim citind dialogurile purtate de Cristian Pătrășconiu cu invitații săi la „ceas de taină“ și apărute inițial, între anii 2016 și 2020, în revistele „România literară“, „Orizont“, „Ramuri“, „Viața românească“ și „Lapunkt“ rămâne de apreciat, pentru fiecare dintre noi, când ajungem cu lectura la ultima pagină a culegerii.
Toți intervievații (Ioana Pârvulescu, Mirel Bănică, Ioan Alexandru Tofan, Bogdan Tătaru-Cazaban, Madeea Axinciuc, Monica Pillat, Adrian Papahagi, Martin S. Martin, Ioana Scoruș, Ion Vianu și Dan Grigore) reiau, în variantă proprie, povestea pe care o trăim astăzi și, chiar dacă nu ne bucurăm de fiecare detaliu al ei (nu din cauza intervievaților, ci din a vremurilor pe care le traversăm), ne înfruptăm din „miezul ei bogat și hrănitor“. „Concret, De taină e cartea cu întrebări și răspunsuri despre: omul lăuntric, credință, religie, miracol, luciditate, muzică, suflet, Dumnezeu, trădare, iertare, literatură, medicină, psihanaliză, inimă, îngeri, prietenie, loialitate, solidaritate, iubire. Și, de fapt, despre mult mai multe“ (p. 7) – ne lămurește Cristian Pătrășconiu într-un Cuvânt-înainte. Iar toate aceste teme conturează, în primul rând, trăsăturile „omului lăuntric“, adică ale omului în integralitatea sa, care – după cum îl definește istoricul ideilor Ioan Alexandru Tofan – „duce cu sine o lume bogată și o poveste palpitantă, în care se întretaie geografii misterioase, întâlniri edificatoare, lecturi și fapte“ (p. 37).
Interviul lui Cristian Pătrășconiu cu antropologul religiilor Bogdan Tătaru-Cazaban (fost ambasador al României la Vatican) ne atrage atenția asupra faptului că trebuie să ne ținem îngerii aproape, dar mai ales ne invită să (ne) păzim îngerul păzitor, dacă nu vrem ca el să se îndepărteze de noi. La întrebarea „– Ce fel de «divizii» și câte anume au îngerii? Nu mă refer, desigur, la tancuri – așa cum, schimbând ceea ce e de schimbat, se întreba Stalin despre Papă?“ (p. 49), vine un răspuns în urma căruia nu pot să trag decât următoarea concluzie: nu știm dacă diviziile de tancuri pe care le are acum Papa sunt mai nume roase decât pe vremea lui Stalin, dar, dacă vom auzi fâlfâirea aripilor îngerești mai bine decât huruitul tancurilor, vom putea să ne depășim blocajele sufletești și să urcăm dincolo de orizontul posibilităților comune.
Știm că, la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Churchill, venit la Moscova pentru o conferință a celor trei mari puteri, i-a spus lui Stalin că ar dori să-l facă aliat pe Papă în vederea Conferinței de Pace de la Paris. Păgânul georgian, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț: „Câte divizii are Papa?“ Și pe bună dreptate (el avea întotdeauna dreptate), deoarece pristolul de la Roma, cu sau fără funcționalitate pentru cabaline, nu avea cum să intereseze pe fostul seminarist în planurile lui strategice. Întins pe o suprafață de câteva zeci de hectare, cu mai puțin de o mie de locuitori (toți niște… imigranți), cu o armată nu mai numeroasă decât efectivul unui pluton și cu o amărâtă de închisoare compusă din două celule, Vaticanul nu se putea compara cu marele URSS. Nu avea cum, nici în întindere, nici în sistem penitenciar și nici în glorie armată. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Papa Pius al XII-lea să spună la moartea Generalisimului că a sosit momentul să vadă și defunctul câte divizii are. Consider că morala (religioasă) a întrebării asupra diviziilor papale rezidă în aceea că ducerea spre rău a păcătosului experiment comunist se explică tocmai prin slăbiciunea constructului colectivist utopic exclusiv secular, dus la extrem de puterea unui „om de oțel“ (adică „stalinit“) care, după ce părăsise biserica, era în stare să reintre în ea cu tancul.
eseista Madeea Axinciuc ne avertizează asupra dizarmoniei cauzate de zgomotul mundan, care ne împiedică să dobândim pacea, rostul și buna așezare în lumea noastră, deoarece dezvoltarea materială a depășit considerabil aspirațiile spirituale. Parcă din resimțirea aceleiași nevoi de armonie, spre sfârșitul interviului cu Dan Grigore (pus, tot inspirat, ca și primul, la celălalt capăt al cărții), Cristian Pătrășconiu întreabă care ar trebui să fie virtuțile cuiva din domeniul muzicii, iar pianistul răspunde: „Verdeața sufletului, inteligența și tenacitatea urmăririi scopului, modestia, smerenia. Chiar umilința. Răbdarea, negreșit. Mai mult chiar: răbdarea combinată cu nerăbdare. […] Trebuie să am răbdare pentru ca nerăbdarea mea să se realizeze. Curajul, în mod categoric! Curajul ca un șir de frici învinse“ (p. 144). Cred că toate acestea ar trebui să fie, de fapt, virtuțile fiecăruia dintre noi, ele ilustrând felul în care perseverența, cumpătarea și liniștea ar putea contracara agitația, trepidația și cacofonia din jurul nostru.
fără să cadă în capcana relativismului sau a soluțiilor dogmatice, intervievații răspund la întrebări legate de identitate, de alteritate și de localism creator. Sunt replici atât defensive, cât și provocatoare adresate curentelor de gândire hegemonice ale timpului nostru, care încearcă să reducă rolul public al formelor consacrate sau universaliste. Referitor la impunerea stilurilor de viață convenabile asupririi de gen și hedonismului inventiv, cuprins de beția prezentului, remarc poziția tranșantă adoptată de eseistul Adrian Papahagi: „Nu văd, de pildă, ce ar câștiga femeile din lumea musulmană dacă civilizația creștină s-ar pleca, așa cum prezice roma nul distopic al lui Houellebecq, în fața Sharia. Or, din păcate, am văzut cum membrele guvernului feminin și feminist al Suediei și-au acoperit capul în fața ayatollahilor și liderilor politici iranieni, în loc să facă din acea întâlnire un manifest pentru egalitatea de șanse și tratament a femeilor cu bărbații. […] Statul laic înseamnă doar că guvernul și admi nistrația sunt neutre religios, nu că pozițiile religioase sunt interzise în spațiul public […], nu că creștinii nu au voie să își promoveze valorile în civitas/polis, adică să fie activi civic și politic. E amuzant că taman cei care scot sexualitatea din dormitor în spațiul public și o transformă în stindard politic (numesc asta «sexo marxism») cer ca religia, care are o evidentă dimensiune publică, să devină o chestiune strict privată. Nu e puțin contradictoriu?“ (pp. 86–87)
Da, este contradictoriu, asemenea prezenței omului nepotrivit la locul potrivit altuia, precum și desfășurării activităților în locuri improprii. În acest sens, convingerea nutrită de psihanalista Ioana Scoruș că „nu poți face chirurgie în stradă, așa cum nu poți face cercetare științifică într-o scorbură. Ai nevoie de sala de operații, ai nevoie de laborator“ (p. 113) este întărită de aceea a lui Dan Grigore: „Nu cred că muzica trebuie să fie scoasă la metrou. Nu trebuie să fie scoasă la restaurant“ (p. 137). Dar contradictorie este și starea de fapt că administrațiile universitare sunt obligate să adopte modelul american, ele fiind departe de a oferi un echilibru între instruirea practică și educația de tip umanist. Acest aspect îngrijorător îl nuanțează Madeea Axinciuc: „Între domeniile finanțate de Uniunea Europeană, veți vedea că științele umaniste sunt, întotdeauna, pe ultimul loc. Și niciodată singure. […] În SUA, aud tot mai des, în multe instituții se reduce statutul disciplinelor umaniste la o specializare «B» – este foarte grav, de fapt. Faci fizică și iei, la pachet, o specializare B în «Humanities»“ (p. 71).
Monopolul forțelor manageriale de tip corporatist, care deviază paradigmele esențiale dinspre „a ști“ și „a simți“ înspre „a avea“ nu se poate bucura de respectabilitate intelectuală. Are dreptate sociologul religiilor Mirel Bănică să afirme că „există două probe supreme în viața unui intelectual: proba bibliotecii și proba anticariatului“ (p. 23). Științele umaniste se supun doar preceptelor dezvoltării dimensiunilor spirituale, în timp ce orientările pragmatice ar trebui să țină cont de avertismentele lansate asupra limitelor sale, precum și de corecțiile (nu în sens punitiv) venite din partea atât de „inactualilor“ vectori umaniști. Altminteri, suntem pe cale de a pierde cheia diverselor coduri de acces la „memoria“ actului civilizațional, care îmbracă neapărat haina culturii.
Ajuns la sfârșitul lecturii culegerii de interviuri realizate de Cristian Pătrășconiu, pot spune că autorul lor și-a acoperit „ipoteza de lucru“ expusă în Cuvânt-înainte: „A sta de taină, înseamnă a vorbi, dar nu oricum, nu superficial, nu ipocrit. Ci așa: firesc, calm, adânc, sincer. Cu alte cuvinte, a vorbi despre ceea ce este cu adevărat important. Sau, cu o expresie care nu e neapărat la modă, a vorbi cu sufletul. Cu și despre suflet“ (p. 7). Specia umană este prin excelență recursivă, deoarece impulsul de a urzi răspunsuri nu pare să depășească curiozitatea noastră înnăscută. Or, cartea de taină ne îndrumă spre arealul în care ne putem poziționa dacă vrem să căutăm începuturile răspunsurilor la întrebările majore ale contemporaneității bântuite de relativism și de scepticism radical. Citind răspunsurile din cele „11 elegii“ ale intervievaților, ne întărim convingerea că, într-o societate pluralistă, bazată pe dialectici interne și pe tensiuni între diferite arii cognitive, mai există încă loc pentru semnele identității, ale continuității și ale reînnoirii.