în anotimpul acela
anii au trecut cu o viteză uluitoare
aproape am uitat să vorbesc
aproape nu știu cine sunt
printre blocurile care se termină
aproape de limita absurdului
autobuze care uită să vină
lătratul crăpat de noapte
al câinilor care păzesc nașterea
zilelor care urmează să vină
anotimpul acela nu a existat
tumultul meu nu poate să salveze lumea
de fiecare dată.
mișcări
pentru că mușc din aerul tău
pot să fiu întotdeauna liber
umblu cu tălpile goale
peste covoarele ponosite de timp
peste restul lucrurile plutesc
pentru că respir aerul tău
mă îmbrac involuntar în el
îmi fac spațiu prin el cu mâinile
toate sunt întregi
toate se răstoarnă în mine
muști cu gura ta din mine
carnea mea este o tabletă de ciocolată
un câmp cu maci
o bătaie din aripi printre geamurile
clădirilor crescute din noi.
secvențe
fără să ne iubim am trăit ani de zile
în fiecare noapte se lăsa întunericul
din ce în ce mai complicat
din ce în ce mai profund
cutii goale de coca cola
asfaltul rece al nopților care urmează să vină
poate o să îți aduci aminte
poate atunci o să crezi
o să vrei
o să mă cunoști
fără să ne iubim se face dimineață
în același ritm
tot în viața asta
soarele îți crește doar ție în palme
acum poți să fugi
nu ai altă opțiune
trebuie să rămâi viu
toate astea se închid în tine.
peretele de sticlă al lumii
independent de stările tale
de mâinile tale
de lacrimile pe care le strângi
între pumni
viața se contorsionează
face bucle șifonate
se întinde ca un timpan fin
ți-au rămas emoțiile
carnea lor vie
șansele pe care ți le dai în permanență
totul ca o existență clară
prin care te uiți
ca o șansă
până departe
în fiecare zi
în fiecare noapte.
despre serile în care cauți ceva
aici suntem noi
limitele noastre curg
se preling peste ziua de ieri
visele sunt din ce în ce mai colorate
lumea cade cu putere în pahare
doar noi trăim
cu poftă de viață intermitentă și clară
totul freamătă
peste orașul acesta
care nici nu a existat.
peretele de sticlă dintre noi
este mijlocul lui iulie
marea îți închide oportunitățile
te spală de la un capăt la altul
iarba este uscată
cerul îți arde spatele și mâinile
acum ești cel mai curat
cel mai sigur pe tine
respiri cu poftă aerul și fluturii
toate sunt din ciocolată
cu mâinile întinse brusc
trecem departe
o să fim bătrâni
o să facem din tăcerea noastră
jucării.
melancolie
uneori ochii tăi vorbesc despre moarte
despre războaiele cotidiene
fără să ai răbdare
plonjezi inevitabil prin viață
te prinzi de aerul din jurul tău
ți se face sete
îți vine să strigi
să uiți
să vrei altceva
lumea se rotește după tine
toate se schimbă
ochii tăi plâng
sunt ca două umbre
în melancolia lor
ca un oraș
ca un sat
ca un bulevard
ca o uliță
ca o vacanță de vară
care nu se termină niciodată
ca o copilărie care nu îți aparține
uneori ochii tăi vorbesc
împachetează limitele noastre
se face frig
se face cald
se face ziuă.