A venit timpul să-l sărbătorim din toată inima pe Mihai Ispirescu. Să celebrăm nu doar intrarea lui în al nouălea deceniu al vieții, ci și apariția unui volum impozant ce-l are ca autor: Istoria divinei mele comedii. Între un sfârșit și un început de veac, Editura Muzeul Literaturii Române.
De dramaturgi lumea își amintește cu greu și îi sărbătorește rar. Pe afișele teatrelor primează numele vedetelor scenei, iar numele autorului care s-a ostenit să scrie textul, pentru a nu mai vorbi de traducător, este scris cu litere mai mici decât al artistului care a conceput light-designul. Uneori autorul e precedat de prepoziția „după“ ori lipsește de tot. E înlocuit cu „un spectacol de…“. Și urmează numele regizorului.
Dar Mihai Ispirescu a avut noroc la regizori. A debutat cu o piesă regizată de regretatul Eusebiu Ștefănescu la teatrul din urbea sa natală, Ploiești, în 1977, anul dispariției lui Toma Caragiu, care avea să lase numele său acelui teatru. A continuat cu neuitata montare a lui Dan Micu, Trăsura la scară. Aceasta l-a legat de Teatrul Nottara, unde a cunoscut numeroase succese, cel mai recent anul acesta, cu comedia Magnificul, în regia lui Lucian Sabados.
Deși lumea nu-și amintește prea des de dramaturgi, când un autor primește această „pecete“, rămâne cu ea. Puțini știu că Mihai Ispirescu a scris cu elan proză (ca și Dumitru Solomon, Teodor Mazilu, Ion Băieșu), opera lui cuprinzând și două romane. Ele sunt mai rar menționate decât Într-o dimineață, Petrecere într-un pian cu coadă sau Tehnica raiului, piese de rezistență în opera lui M. Ispirescu ca și în dramaturgia noastră din sfârșitul/începutul de secole adiacente. Îi doresc lui Mihai Ispirescu să trăiască și să scrie în secolul XXI cel puțin cât a făcut-o în secolul XX.
Istoria divinei mele comedii nu este totuși o carte de teatru. Va veni și aceea, în curând, sper. Volumul de azi este unul memorialistic și aforistic. Este compus din notații fragmentare despărțite prin asteriscuri. Aceste „cioburi de oglindă“ în care vedem chipul autorului, al prietenilor săi și al lumii au între patru cuvinte și zece pagini. Unele sunt chiar aforisme: Bărbatul are voință, dar femeia are rezultate. Ar putea fi replici într-o piesă. Altele sunt amintiri sau fragmente de jurnal, unele datate precis. Nimic nu e cronologic, iar cartea n-are cuprins!
Toate acestea compun o comedie (divină) care este viața scriitorului, cu Infernul, Purgatoriul și Paradisul ei, fărâmate în „cânturi“. Un fragment, datat 1984, pe când autorul avea 44 de ani, deci trecuse de vârsta rătăcirii lui Dante, este o înșiruire de vreo 70 de porecle feminine pe care Mihai Ispirescu le numește delicat „neuitatele mele“. Între ele, Aurica sectorista, Lena cehoaica, Lucia Romexport, Jaluzeaua. Nu știm dacă pomelnicul trebuie trecut la Infern sau la Paradis, dar e sigur că succesele lui Mihai Ispirescu – bărbat falnic și boieros, totdeauna la patru ace – nu au fost numai teatrale.
Un element cu pondere în valoarea cărții lui Mihai Ispirescu este vederea de către cititor, prin ochii autorului, a unor figuri memorabile, azi departe de noi și amenințate de uitare. Printre ele Horia Lovinescu, Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Teodor Mazilu, Victor („Țucu“) Parhon, Dan Micu, Radu Beligan, George Constantin. Dar sunt schițate și spectacole văzute, iar unele replici „auzite“ sunt transcrise cu plăcere de dramaturg, eventual „îmbunătățite“. Auzită la bufetul „Căprioara“: N-avem ucigași profesioniști ca-n țările mai dezvoltate. Trebuie să facem totul cu mâna noastră. Mihai Ispirescu știe ca și mine (și practicăm) că documentarea cea mai bună pentru un dramaturg este trasul cu urechea pe la birturi și terase de cartier. Acolo găsești personaje, acțiune, replici.
Experiența lui Mihai Ispirescu este vastă și semnificativă. Ea cuprinde hărțuieli ale Miliției comuniste, interdicții de piese, un loc de director-adjunct al Teatrului Național din București, director fiind Fănuș Neagu, căci nu apăruse stupiditatea de a cere musai unui director de teatru să aibă „studii de specialitate“, clauză care i-ar fi eliminat și pe Ion Ghica, I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu etc. Dar în experiență intră și seri petrecute la Casa Scriitorilor ori „Podgoria“. La acest dispărut dar neuitat local, dramaturgul vede, în 1981, o „expoziție culinară“ în care tronează un platou cu fasole bătută pe care scrie din cârnați sleiți: „Trăiască al XII-lea congres al PCR“. Și zice: Clienții cer respectuoși câte un C, un L, un P.
Observația acută, memoria, umorul fac din „divina comedie“ a vieții lui Mihai Ispirescu o carte plăcută, ușor și folositor de citit. O șuetă cu Mihai Ispirescu este una dintre cele mai delectabile întâmplări prin care poate trece acum, cu acest volum, oricare cititor. Încă o dată: La Mulți Ani, Mihai Ispirescu!