După ce am citit volumul Tu ești Mircea?, coordonat de Cristian Pătrășconiu și Robert Șerban, m-am întrebat ce aș fi răspuns eu, dacă aș fi fost chestionat în ceea ce îl privește pe Mircea Mihăieș, protagonistul cărții. Neavând amintiri comune, trăind în spații și chiar lumi diferite, singurul termen care mi-a venit la îndemână a fost acela de admirație. Volumul De veghe în oglindă, despre o „estetică“ și o etică a jurnalului, apărut în anul 1989, îl am subliniat și adnotat dintr-o copertă în alta. Celelalte cărți, cu teme pe cât de insolite, pe atâta de ispititoare, pe care le-am citit tot cu creionul în mână, nu mi l-au apropiat pe Mircea Mihaieș ci, paradoxal, mi l-au îndepărtat, situându-l pe raftul cu scriitori (tot mai) „clasicizați“. Dar dincolo de cărțile sale, care îl provoacă pe cititor să intre în teritoriul temelor mari care îl definesc pe intelectualul de azi, a marilor opere care au marcat secolul XX, eseurile sale săptămânale din revista „România literară“ sunt expresia „dreptei cumpăniri“ într-o lume (a ideilor) care o ia prea adesea razna. Veghea din oglindă s-a transferat în veghea din lumea de azi, extrem de concretă, derutantă adesea.
Volumul Tu ești Mircea? adună „mărturiile“ a patruzeci și opt de prieteni, de oameni care l-au cunoscut (îl cunosc) pe Mircea Mihăieș într-o viață care adună șaptezeci de ani, care au trecut după „logica lor“, în timp ce scriitorul a lucrat și a trăit după logica lui. Nefiind congruente „cele două logici“, opera scriitorului copleșește timpul pe care l-a trăit, marcându-l cu o impresionantă dimensiune culturală, dar și morală. Pentru că orice operă care dă măsura timpului în care a fost concepută este și trebuie să fie, în primul rând, morală, esteticul sporind această „dimensiune“. Titlul cărții duce, cu oarecare șăgălnicie, la replica eminesciană, numai că tonul „evocator“ nu este, dincolo de titlu, unul întrebător, ci este unul afirmativ. Iar „mărturiile“ celor care îl „descriu“ pe Mircea Mihăieș se adună ca într-un puzzle care, în final, dă cu aproximație, firește, imaginea intelectualului și omului care este „omagiat“.
Cine este, de fapt, Mircea Mihăieș? Vladimir Tismăneanu îl consideră „un paradigmatic intelectual central-european“, Marcel Tolcea, „martor“ apropiat, îl vede drept „una dintre cele mai importante și exigente voci ale Generației ’80“, iar Adriana Babeți, co-autoare a unei cărți de succes, Femeia în roșu, alături de Mihăieș și Nedelciu, reține „cultul prieteniei, ca în romanele cavalerești, și viața trăită mai ales prin literatură, prin citit și prin scris, fără rest, până la sfârșit“. Nicolae Manolescu folosește termenul de „admirație“, în ceea ce privește opera de eseist, mai mult, consideră că „Mircea Mihăieș scoate, în felul lui, răul din lucruri“, este un „maniheist“, este „un excesiv“, atât în scris, în atitudine, cât și în prietenie. Gabriel Chifu consideră prietenia lui Mircea Mihăieș „unul din darurile vieții“, iar toate însușirile personale superlative nu l-au făcut „să se îmbete de sine“. Într-o consistentă și analitică evaluare a operei lui Mihăieș, Răzvan Voncu remarcă „dezinvoltura creativității critice“ într-o epocă în care „terorismul metodei a transformat o bună parte din critică într-o plicticoasă maculatură universitară, complet lipsită de idei.“ Ileana Mălăncioiu povestește cum „s-a certat“ cu Mircea Mihăieș, plecând de la lucruri insuficient explicate, până când au ajuns la o prietenie durabilă, la o admirație reciprocă, poeta considerând că Mihăieș a învățat de la Faulkner că „de Ulysses trebuie să te apropii cu credința cu care se apropie predicatorul baptist analfabet de Vechiul Testament“.
Pentru un monograf, această „antologie“ de portrete, de amintiri mai mult sau mai puțin filtrate prin ceața timpului și prin nostalgia evocării, va fi extrem de utilă, sunt evocări substanțiale care vorbesc despre formarea intelectualului Mircea Mihăieș. Influența mentorului Marcel Pop-Corniș, autorul celebrei Anatomia balenei albe, este subliniată de mulți dintre „martori“, de la Livius Ciocârlie la Paul Eugen Banciu sau Marcel Tolcea, exploatarea filonului cultural americano-englezesc fiind preluată, cu mare efect, de către discipol. De asemenea, viața din redacția revistei „Orizont“, din lumea culturală timișoreană, cu amintiri pre- și post-revoluție dau imaginea unei lumi care a trăit cu febrilitate istoria recentă, sub toate aspectele ei.
Dacă, în general, cărțile „omagiale“ sunt circumstanțiale, de data aceasta, datorită personalității „în discuție“, dar și a celor care vorbesc despre „cel omagiat“, volumul se citește cu dezinvoltura cu care ai citi „povestea unei vieți“ semnificative, complexe. Este, firește și meritul celor care au coordonat volumul, care au provocat bine țintit pe „martori“. Cristian Pătrășconiu face suma a zece „adevăruri“ despre Mircea Mihăieș, între care „cultul prieteniei“, (că) este „făcut din muzică“, (că) este „un foarte corect incorect politic“, (că) are „o generozitate nobilă“, (că) are „umanismul ca mod de viață“, (că) are „o operă uriașă“, plus că are „un umor redutabil“. Robert Șerban îi provoacă pe preopinenți cu întrebare: „Îți poți imagina că Mircea Mihăieș face 70 de ani?“, iar răspunsurile converg spre un numitor comun: un scriitor are vârsta și dimensiunea și profilul operei sale, lucru demonstrat cu prisosință în această carte admirabilă.