Aduce a impolitețe, dar nu pot să țin doar pentru mine sentimentul de stupoare ce a însoțit lectura primelor sute de pagini din romanul Valentina, pe care Angela Martin l-a publicat recent la Polirom.
Nimeni până acum n-a auzit de prozatorul acesta. Se știe, desigur, despre traducătoarea omonimă, totodată eseistă, ziaristă, fostă vicepreședintă a Institutului Cultural Român… După o experiență în alte genuri literare, a venit deci și ora debutului în proză. Însă paginile pe care le ai în față sunt departe de a părea ale unui debutant, fie și unul întârziat și plin de talent. În mod evident, ce se vede în roman se ridică peste tot ce știai despre scriitoarea Angela Martin, vădind până acum competențe de alt ordin.
Oare unde s-a ascuns autoarea acestor pagini atâta timp? te întrebi citind. De unde a răsărit ea gata echipată pentru un gen ce presupune abilități complicate? Fiindcă, iată, se ivește sub ochii noștri un autor de primă linie, parcă străin de scriitorul și omul de cultură ce și-a făcut de multă vreme un nume – bun, desigur – în cercul intelectual autohton; însă în Valentina suntem la alt nivel. Înțelegi fără dubiu că romanul vorbește chiar despre lumea autoarei, însă arta de a povesti, niciodată probată până acum, rămâne un mister persistent pe toată durata lecturii, iar rezistența asta neîncrezătoare pe care ai resimțit-o și o mărturisești aici e o necuviință și un omagiu, în același timp.
Valentina e cartea mamei și cartea fiului, formată din două părți distincte ca ton, viteză a povestirii și coloratură. Între cele două părți, ca o balama dramatică, stă, oarecum ne la locul ei, montarea la Arad a Carminei Burana, în premieră concertistică națională, cu timpanele, alămurile, corurile reunite, jubilația și contrasele știute. Acolo, în corul copiilor, cântă și fiul. În trama pregătirii cantatei lui Orff, amintind de febra din Concertul din muzică de Bach, romanul pregătește narativ și potențează scena accidentului, când mama e prinsă sub roțile unui camion.
Un romancier oarecare – un debutant ca toți debutanții – fie ar fi evitat să descrie momentul, secvență de gen excesiv de dificilă literar, fie l-ar fi ratat narativ și emoțional printr-o abordare frontală. Romanul Angelei Marin nu doar că nu-l eludează, ci ne conduce până în inima lui pe mai multe căi, succesiv, prin viraje tot mai strânse și schimbări de unghi al povestirii. Accedem la acest moment de cotitură al romanului mai întâi prin rumoarea urbană ce ajunge până-n subsolul unei sifonării, unde se află fiul: la câteva străzi distanță avusese loc un accident grav, un camion a zdrobit un biciclist; bietul om, cine știe dacă a scăpat cu viață. După câteva pagini, revenim la accident printr-o metonimie: de la oarecare distanță, zărim prin ochii copilului o baltă mare de sânge lățită peste pavajul drumului, după ce salvarea evacuase corpul. În fine, pentru a treia oară, scena reapare într-o secvență de emoție intensă și de mare virtuozitate narativă: de data asta, prin chiar simțurile mamei, înaintăm odată cu ea spre intersecția fatală, unde un camion îi taie calea și o prinde sub roțile din spate.
Din toate punctele de vedere, accidentul e o sincopă ce separă romanul în două jumătăți inegale ca dimensiuni. Prima jumătate, mai scurtă ca număr de pagini, pare însă mai lungă la lectură; e mai mult descriptivă, colaj de sezații, întâmplări mărunte într-un cadru ce evoluează lent. Lumea e povestită în bună parte prin sensibilitatea Valentinei, femeie tânără în primii ei ani de căsnicie.
Ne găsim în plin co munism, în Aradul anilor 1960, din care evadăm la răstimpuri, alături de personaj, la Sânicolaul Mic, localitate rurală aflată la numai câțiva kilometri distanță de oraș, după ce treci Mureșul, ca-n Slavici, de care aceste pagini amintesc din loc în loc. Avem astfel o imagine cuprinzătoare atât asupra orașului proletar, cât și asupra satului ce se pregătește pentru colectivizare. Acuitatea cu care sunt reconstruite imaginar timpul și locul e excepțională. Angela Martin are ureche pentru limbajul vorbit, înzestrare sau știință primordiale pentru un prozator. Și are memoria acelor ani, cu detalii din care se ridică deplin veridic un timp al sărăciei și umilinței sociale.
Fără sentimentalisme, paginile primei jumătăți degajă o atmosferă feminină, casnică, blând-luminoasă și muzicală, ca-n proza lui Sorin Titel. Ca la el, căldura emană din bucătărie, din vorbăria saturată de anima femeilor din trei generații, zumzet protector și profund securizant ce varsă dulceață în lucruri. În acest microunivers arădean se fac „covrigei și sărățele cu chimen, portofele umplute cu carne și ciuperci, salată de boeuf, supă de găină cu tăiței tăiați subțiri ca firul de mătase, friptură cu cartofi rumeniți la cuptor și sos de bulion“, „colaci cu mac și cu nucă“. Iar șunca e de bază. Asta, câtă vreme satul încă nu intrase în malaxorul comunist.
Dai la tot pasul de notații în care poezia lumii se topește în materialitatea lucrurilor și-n fraze ce urmează un ritm ascuns al rostirii, pe care trebuie să-l auzi cu urechea internă a lecturii, dacă nu vrei să pierzi esențialul acestei proze: „Văcarul aducea întotdeauna vacile până în capătul străzii, în dreptul cimitirului celui nou, pe urmă știau ele singure să se oprească la casele lor. Se vedeau înaintând agale pe mijlocul drumului bâțâindu-și capetele, cu ochii pironiți în pământ, unele bălind și mestecând concentrate fire de iarbă rămase pe limbă de la păscut. Acum, fiindcă plouase, li se-nfundau în nisipul umed copitele rotunde și despicate, lăsând o altă cireadă în spatele lor – de urme și de balegă.“
Personajele au nume românești, ungurești, sârbești și germane, într-un babilon întreg de Europă Centrală pestriță, multilingvă, cum nu se găsește niciunde altundeva la noi, departe ca spirit nu doar de Sudul, Estul și Nordul țării, ci și de Transilvania. E o vale a Mureșului ce a depășit istoric segregațiile deja în curs de ștergere la Sla vici, iarăși el, ca referință îndepărtată, dar în per fect acord cu lumea lui Sorin Titel – din nou el, ca referință imediată, majoră –, a lui Daniel Vighi și Viorel Marineasa.
După ce depășim perioada mediană, cu stridența ei muzicală și narativă ivită brusc într-un roman despre care credeai că va evolua neschimbat până la capăt, ca un curs de apă domoală, fără să înțelegi prea bine unde va duce și dacă există cumva o construcție ascunsă sub pletora de senzații, descrieri, fragmente de viață cotidiană, intrăm parcă în alt roman. Ritmul se precipită, fiul (Cezar) ia locul mamei în postura de protagonist, descrierea și lentoarea lasă locul epicului și vitezei, orizontul se lărgește, iar proza trece de la consistența ei senzorială și de la o perspectivă internă, psihologică, la o alunecare accelerată peste întâmplări care mai de care, văzute din exterior, cu evidentă detașare, psihologicul urmând a fi mai mult dedus decât expus.
Nu ne mai găsim la Arad, ci, în treacăt, la București, unde fiul termină rapid (!) și briliant Facultatea de Medicină, obține o bursă la Viena, chestiune ușor neverosimilă, își face stagiul, seduce profesional, social și sentimental, iar după câteva luni hotărăște să se stabilească definitiv în Occident. Acasă, lovitura e mare. Toți ai lui trec accelerat într-o altă vârstă biologică, tatăl își pierde funcția de inginer-șef, ceea ce nu-l scutește de ședința ritualică de înfierare, mama, ce-și revenise cu mare greutate după accident, și bunicii alături de ea intră într-o fază vegetativă. Reușita fiului se face cu acest preț, pe care mama și toată suflarea din micul cerc al familiei înțeleg să-l plătească fără să se plângă și fără măcar să discute subiectul între ei, cu o pudoare a suferinței.
Egoismul fiului, debarasat de remușcări și complicații sufletești, îi ușurează ascensiunea. Vizita mamei la Viena, după ani de zile de așteptare a pașaportului, confirmă ruptura, care e unilaterală, a lui de ea, nu și a ei de el. Fiul își urmează drumul de bărbat eliberat de familie și de propriul trecut, în timp ce mama ia trenul de întoarcere, ațipește și visează că-l aduce cu ea, culcat cu capul în poală, pe Cezar încă mic, încă al ei. Sugestia e că distanța dintre Viena și Arad crește vertiginos, imposibil de străbătut nu numai fiindcă există granițe și regimuri ce se interpun, ci și pentru că sensibili tatea reprimată a mamei și egoismul triumfător al fiului, ambele pesemne în ordinea firii, fac de acum încolo imposibilă reîntâlnirea.
Valentina e un roman profund politic prin simplul fapt că întâmplările aparțin acelor ani, colorate de o puzderie de amănunte extrase din adâncul memoriei cu o remarcabilă claritate și veridicitate, lucru evident chiar atunci când se întâmplă să nu le cunoști din proprie experiență. Sentimentul general ce se degajă din această panoramă arădeană e de pustiire, de extincție, deși această dimensiune esențială a romanului nu se exprimă prin gesturi glorioase, excesive sau eroice, ci doar din unghiul unei lumi mărunte.
Ceea ce contează cu adevărat, ceea ce rămâne la final, suspendat într-un cer imposibil de identifi cat în câmpul realității, e corul de voci ce se între taie în filele unui jurnal abandonat și regăsit în podul unei case golite de vechii ei locatari, duși de multă vreme. Vorbele lor fără noimă, dar supraîn cărcate de prezență umană, plutesc indefinit deasupra locurilor și timpurilor.