N. Iorga şi ultimul său jurnal

Nicolae Iorga și-a adunat gândurile și consemnările zilnice în opt volume intitulate cumva impropriu Memorii, publicate în timpul vieții. O viață de om așa cum a fost și alte volume (note de călătorie) vin să completeze un însemnat corpus de literatură subiectivă datorat marelui savant umanist. Puțini au știut că N. Iorga a continuat însemnările memorialistice de zi cu zi și în intervalul dintre februarie 1938 și noiembrie 1940 (ultima notă este din 26 noiembrie 1940, cu o zi înainte de abjecta execuție sumară pusă în practică de legionari). Este meritul profesorului Andrei Pippidi că a scos la lumină și a editat critic această cronică dureroasă a căderii României în prăpastia dictaturilor de extremă dreapta, o prăbușire surprinsă prin scrisul alert și întristat al reputatului istoric.

Volumul este o sursă esențială de cunoaștere a dictaturii regale (însemnările din jurnal aproape că se suprapun cu durata domniei personale, autoritare, a regelui Carol II). N. Iorga îi este îndatorat monarhului, dar consemnează o mulțime de aspecte problematice, negative, pe care le ridică modul de guvernare între februarie 1938 și septembrie 1938. Poziția lui Iorga este cumva stranie: pe de o parte, este înalt demnitar al regimului carlist (consilier regal, președinte al Senatului, chiar dacă pentru doar patru zile), pe de altă parte, este socotit nesigur și incomod, fiind în consecință pus sub urmărire de către organele Siguranței.

Stilul din jurnal este de multe ori telegrafic. De altfel, Iorga chiar reproduce diverse telegrame pe care le trimite unor personalități și oameni politici: una dintre ele îi este adresată colonelului Romulus Hotineanu, prim procuror, magistrat însărcinat cu anchetarea lui Corneliu Zelea Codreanu (p. 47). Rezultă foarte clar din jurnal faptul că Iorga nu a dorit escaladarea persecutării „Căpitanului“ legionar, însă autoritățile represive carliste s-au folosit de conflictul reputatului istoric cu conducătorul gardist și au apelat la soluții radicale ce au mers până la asasinatul fără judecată. De altfel, legionarii și iminența unei revoluții „naționaliste“ (p. 47) reprezintă pericolul care pândește la tot pasul, fiind vădit și în textul jurnalului. Relațiile lui Iorga cu dreapta radicală și extremă au fost bine surprinse de către Oliver Jens Schmitt, iar jurnalul pare să confirme intuițiile istoricului austriac de origine elvețiană.

Deși este exagerat să îl privim pe Armand Călinescu drept „dictator“ (p. 26, n. 1), el a fost într-adevăr omul forte al dictaturii carliste până în septembrie 1939. Călinescu poate fi creditat în bună parte cu marea cooptare de la momentul 30 martie 1938 – o lovitură politico-ideologică, o străpungere care zdruncină rezistența partidelor democratice de opoziție, mai ales a PNȚ, care îi pierde pe Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu și Petre Andrei (membri influenți ai partidului condus de Iuliu Maniu, identificați cu aripa de stânga a național-țărănismului). Iorga – deloc încântat de această manevră de cooptare – consemnează evenimentul chiar la 30 martie 1938: „Spre seară toată lumea știe că Patriarhul [Miron Cristea] face noul guvern cu Ghelmegeanu, Ralea și Andrei. (…) N. Georgescu-mi aduce știrea că Garda de Fier prosperează. Isprăvesc ziua cu un sentiment de mare depresiune“ (pp. 44-45). Înverșunarea pătimașă a diaristului față de Maniu se domolește abia în contextul iminenței pierderii Ardealului, când atitudinea fruntașului ardelean vădește demnitate morală.

De altfel, poate cea mai tulburătoare secțiune a jurnalului este cea dedicată cedării fără luptă a Basarabiei, nordului Bucovinei și a Transilvaniei. Imediat după ședința Consiliului de Coroană (doar cu rol consultativ) ținută a doua zi după ultimatumul sovietic, N. Iorga notează și rezumă discursul pe care l-a prezentat în fața miniștrilor și a consilierilor regali: „27 iunie. Catastrofa Basarabiei, și în ce rușinoase condiții! (…) Față de ultimat[um] se impune rezistența ca o datorie de onoare, chiar cu siguranța că vom fi învinși. Cum s-a vorbit de sfatul german de «a accepta» [cedarea], să li se răspundă germanilor cu cuvintele lui Luther la Worms [«Să mă ajute Dumnezeu, eu nu pot altfel]»“ (pp. 293-294). Iorga nu exprima aici atât o deformație profesională a istoricului, obișnuit să ofere exemple morale din trecutul îndepărtat, cât pleda pentru păstrarea consecvenței (raportându-se la discursurile din lunile trecute clamând apărarea frontierelor). Reprezentanții Armatei sunt toți pentru cedare (generalul Florea Țenescu, șeful Marelui Stat Major General, Victor Slăvescu, ministrul Înzestrării Armatei), aceasta cu toate că anterior atât Carol II, cât și alți oficiali asiguraseră că nu se va ceda o palmă de pământ, iar cu ocazia paradelor regimului transmiseseră mesaje de forță. Iorga are în minte toate aceste elemente atunci când notează: „Sunt uimit de ce se spune în numele Armatei. Ani întregi ni s-a luat pâinea de la gură, ni s-au prezentat parade, ca la Zece Mai, cu acest rezultat“ (p. 294). Deși Iorga nu arată cu degetul spre Carol II, surse istorice credibile atestă faptul că, dacă regele dorea cu adevărat apărarea granițelor, putea impune guvernului varianta rezistenței față de agresori (URSS și Ungaria). O lectură tulburătoare care va completa imaginea pe care o avem despre N. Iorga, istoricul și memorialistul.