Citind volumul dedicat de numeroși și valoroși prieteni și admiratori lui Mircea Mihăieș, volum intitulat Tu ești Mircea? (Editura Universității de Vest din Timișoara, 2024) coordonat de Cristian Pătrășconiu și Robert Șerban m-am simțit tentat să adaug propriul panegiric la cele care-l alcătuiesc, trădând flagrant ideea de cronică de carte. Nu știu sincer unde m-aș fi putut strecura, nota pe care aș fi putut-o adăuga, în afară de sunetul particular al unei prietenii. Pentru că tocmai acest sunet conferă acestui volum strălucire, prietenia este sentimentul pe care-l respiră majoritatea acestor texte pentru cel care, vorba lui Gabriel Chifu, are „vocația prieteniei”. Iar prietenia se hrănește din afinități, dintr-o admirație care are propriul ei profil intelectual, dintr-o comuniune care se scrie de fiecare dată altfel cu cel pe care toți credem că-l cunoaștem. În fond, interogația ironic-livrescă care trimite la un celebru poem eminescian precizează această indecidabilă, același și, în același timp, altul reflectat plural în fiecare. Neîndoielnic, Mircea Mihăieș este o personalitate, dar nu una izolată pe un soclu, nici imolată în materialul marmorean al grandorii, ci cu o încântătoare versatilitate, cea a inteligenței care se mișcă liber în spațiul vast al literaturii, dar și social, în spațiul dilemelor, și provocărilor timpului nostru. Dana Crăciun găsește un cuvânt potrivit din engleză, wit, pentru a-l caracteriza. Iar Cristina Chevereșan remarca că, pe fondul heirupismelor isisifice, a noilor indicatori de plan, Mircea Mihăieș rămâne în categoria profesorilor de modă veche care trăiesc prin cărți fundamentale, în dialog cu marii scriitori pe care Harold Bloom îi așeza în canonul occidental, în dispreț față de punctaje pe scara Hirsch, de subiecte și teorii la modă, de notorietate măsurată cu șublerul. Nu este singura, într-un fel sau altul toți subliniază relevanța unei opere monumentale, fără nicio exagerare, și curajul de a redeschide un dialog întins adesea pe sute de pagini cu greii literaturii universale, James Joyce, William Faulkner, – în pregătire cu Virginia Woolf –, dar și cu subiecte aparte, doliul, sinuciderea, sau trecând într-un registru aparent soft cu minunatul Hugo Pratt, cu casantul Raymond Chandler sau cu melancolicul Leonard Cohen! Un alt fapt care nu are cum să nu trezească exercițiul de admirație: Mircea Mihăieș împacă magistral două lucruri greu de conciliat fără ca din acest mariaj una să nu aibă de suferit, edificarea unor instituții culturale de prim rang și edificarea propriei opere, consistente, întinsă pe multiple paliere de cunoaștere. Ori Institutul Cultural Român cel de neuitat din anii de glorie 2005-2012, alături de Horia-Roman Patapievici, Tania Radu și Dan Croitoru, precum și fundația timișoreană „A Treia Europă“, fondată și coordonată de Mircea Mihăieș alături de Adriana Babeți și Cornel Ungureanu ar putea prin amploarea lor să-l reducă la tăcere pe cel înhămat la astfel de proiecte. A fost destinul atâtor intelectuali promițători de ieri și de azi, cum remarcabil Horia-Roman Patapievici a arătat-o în Despre idei& blocaje, dar nu și al lui Mircea Mihăieș.
Dar farmecul acestui volum este dat cumva și de acest contradictoriu fertil, provocator și delectabil al unei personalități care, fie ea fixată pe axa unor virtuți recognoscibile și reiterabile, nu răspunde unei formule, nu se restrânge la un algoritm. Nicolae Manolescu vedea în el „un pesimist incurabil și excesiv”, un „maniheist”, „neiertător absolut cu unii, (…) iertător absolut cu alții”; Andrei Pleșu un om al intervalului, un „mijlocitor” între „creativitate și administrație, între literatură și istorie, între local și universal, între ficțiune și realitate, între el însuși și multiplele sale chipuri și scrieri, între oameni, instituții, orașe, destine”; Vladimir Tismăneanu îl consideră pe anglistul pasionat „un paradigmatic intelectual central-european” similar unui Kafka, Musil și Zweig, adică tolerant și ironic deopotrivă; Ioan Stanomir îl socotește „un mare artist”, prozator disimulat sub textul critic care „aspiră la neliniștea poveștii” și care-i vizează odiseic pe marii aventurieri Corto Maltese și Philip Marlowe; cu o viziune regizorală încărcată de ironie, Andrei Șerban îl ipostaziază drept candidat la școala de șoferi la o vârstă când alții se lasă de șofat; este „detectiv de clasă (Marlowe?)” pentru Răzvan Voncu care-i elogiază geniul hermeneutic într-un minunat text despre menirea criticii literare și a criticului de „intercesor de lecturi”: Andrei Papahagi îl prețuiește pentru erudiție și-i face o lectură prin Shakespeare etc. Prin urmare, interogația care dă și titlul volumului se dovedește cum nu se poate mai potrivită, numai că eu aș reformula-o puțin: Cine-i Mircea?
Eu aș zice simplu, – iată că nu m-am putut abține! – Mircea Mihăieș este un aristocrat într-o lume de plebei, nu are cum să nu înfurie prin simpla prezență elegantă și prin ironia mordantă, nu are cum să nu epateze pe filistini prin erudiție în epoca specializărilor înguste, nu are cum să nu placă prin delectabila elocvență, nu ai cum să-l uiți, nu ai cum să nu-l asculți, nu ai cum să nu-l urăști, nu ai cum să nu-l iubești. În două cuvinte: Mircea Mihăieș.