Eu cine sunt?

A apărut, la aproape treizeci de ani de la prima ediție și patruzeci de la concursul de debut al Editurii Cartea Românească, pe atunci câștigat de Viorel Padina, Poemul de oțel al unuia dintre cei mai expresivi autori „optzeciști“. Padina, membru fondator al Cenaclului de Luni, rămâne un component al generației 80, chiar dacă, așa cum își începe Nicolae Manolescu profilul din Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (ediția a II-a), el este „singurul poet important al generației care nu și-a văzut publicată nicio carte înainte de 1989“. Tot mentorul Cenaclului de Luni, sprijinitor al lui Padina, reface strania traiectorie a unui autor care, deși este „unul din cei mai originali și puternici poeți optzeciști“, se va vedea „ignorat de toate dicționarele și istoriile literare“. Manolescu își formulează net judecata de valoare despre Poemul de oțel: „Dacă ar fi fost tipărit când a fost scris, cuprinzând poezii din deceniul anterior, l-ar fi situat cu siguranță pe Viorel Padina în rândul întâi, alături de Mircea Cărtărescu sau Mariana Marin“. Să adaug că și la generația 2000 înregistrăm un asemenea caz, de poet al unei singure cărți. E vorba de Jucăria mortului a lui Constantin Acosmei, apărută în 1995, deci înaintea debuturilor editoriale ale „douămiiștilor“ sau „milenariștilor“, și reeditată apoi de mai multe ori. Iată că nu e nevoie să umpli rafturi întregi cu opera poetică proprie pentru a avea un loc în tabla de valori a unei generații și în istoria unei literaturi. Nici Ion Mureșan, nici regretatul Cristian Popescu nu se numără printre autorii noștri prolifici; ceea ce nu i-a împiedicat să fie recunoscuți ca unii dintre cei mai importanți poeți din noile promoții. Originalitatea și, în fond, singularitatea lui Padina constă în forjarea unui imaginar personal complet asimilat în expresia poetică și în limbaj. Poemul de oțel are două părți, a doua dând numele volumului; în ambele, textul poetic, de dimensiuni variabile, este de o densitate ieșită din comun și de un organicism al viziunii care saturează aproape fiecare enunț. În locul unei poezii mai „făcute“, organizată în versuri și strofe, cu rimă și ritm, implicând dexteritatea „tehnică“, parcurgem aici fluxuri poematic-prozastice pe care regulile formale nu le mai constrâng în niciun fel. Poemul „ține“ mai puțin sau mai mult, atât cât este resimțit ca necesar de o conștiință poetică evoluată și de o voce aparte, care o exprimă. Această voce poetică îi va fi lăsat bouche bée pe cenzorii și comunicatorii de „indicații prețioase“ ceaușiste la începutul deceniului nouă. Padina nu putea fi „apucat“ de undeva pentru a i se dovedi pe text subversivitatea, aceasta încorporând elementul etic și pe cel politic, dar mergând în profunzimea vizionarismului poetic. Poetul era în 1981-1982 „ciudat“, bizar, straniu, inclasabil, neîncăpând în categoriile curente și nelăsându-se deci explicat prin ele. În Cronica omorârii din cameră, realitatea familiară, domestică se vede dislocată de chiar elementele ei, patul, ceasul, cuierul, care capătă o personalitate, și încă una malefică, pentru a-l supune la rele tratamente pe proprietarul lor. Imaginea omului asediat de obiecte nu era nouă, dar modul organic în care Padina își modela viziunile cu pasta limbajului frapează și azi, la patru decenii de la consumarea experienței poetice. Textul este de o cruzime coregrafiată și înveselitoare, cu o suferință care trece ușor în hohot de râs și cu o vervă sado-masochistă și auto-destructivă: „Băusem foarte mult spirt. Atunci patul în care dormisem a scos o mână a lui și m-a apucat cu dânsa de picior. El a zis: «Eu cine sunt?» dar am crezut că am vedeniile băuturii. Atunci ceasul de era pe perete m-a lovit cu pendula peste gură. El m-a întrebat: «Eu cine sunt?» dar tot n-am crezut. Atunci fereastra odăii s-a deschis și a intrat prin ea un porumbel (era mare cam cât un copil). Porumbelul a zis: «Eu cine sunt?» însă eu i-am răspuns râzând: Tu ești Lache! Atunci el a dat cu ochii de cartea mea și a început să țipe foarte tare. Cartea și ea se înverzise ca pucioasa și se înfoiase ca o păuniță fluturând. Ptiu drace! am conchis eu înveselit. Atunci porumbelul a sărit și a început să mă bată; atunci și cuierul și scaunul de fier și ganterele au sărit; aceștia mă loveau sistematic. Pe urmă m-au aruncat pe podea și am început să sparg sâmburi iar muncitorii mei mă priveau. Atunci am șoptit: fie! Atunci pereții odăii au crăpat și am văzut cărți vechi pline de sânge“. În textele mai lungi din volum, ca acesta, sunt trase într-un limbaj „nepoetic“, scuturat de figuri de stil ca un brad de globuri și beteală, întâmplări fără sens, care abundă în semnificații. Întrebarea repetată „Eu cine sunt?“ și reluarea, în răspuns, a unei atitudini sceptice („am crezut că am vedeniile băuturii“, „tot n-am crezut“) conturează, în negativ, o inițiere neconsumată și o revelație ratată. Glumind, personajul orb la transformarea obiectelor în personaje cu personalitate și la modificarea realității înconjurătoare după un scenariu ce-i scapă merită să fie luat la bătaie de obiecte. Acestea înțeleg mai mult decât el. În Istoria unui om în cifre, parcursul mai lung îi este necesar poetului pentru a constitui o lecție desfășurată de matematici descusute. E o întrebare dacă cenzorii se vor fi străduit să spargă „codul“ acestui amalgam absurd de cifre și termeni pentru a vedea „ce vrea autorul să spună de fapt“. Padina se juca însă cu mințile lor, împingând textul încă de la început pe panta acumulării incontrolabile și inverificabile. Poemul este un galimatias post-avangardist și o parodie subțire a textelor „științifice“ care fac o demonstrație riguroasă, ducând spre un rezultat incontestabil. La Viorel Padina cursul poemelor fiind mereu impredictibil, consecuția logică și cauzalitatea sunt eliminate din actul comunicării care, aparent, le exprimă. Cu cât se dau aici mai multe cifre exacte, cu atât absurdul se instalează mai confortabil în text: „Fie 712.539 zile e.n. (fix 61.55.95.31.61.2 secunde) și primul număr perfect trecut (666.666) și primul număr perfect viitor (777.777) și diferența dintre acestea două (111.111) și originea e.n. (timpul zero) și debutul lui e.n. (ora zero). Sigma diferenței dintre zilele diferenței și începutul diferenței cu sigma diferenței dintre zilele diferenței și sfârșitul diferenței face chiar 61.52.43.34.25.1 iar 51 + 9 = 60 și a o sută mia zi după a unsprezecea mii o sută douăsprezecea din cele 111.111 numărate e virtualitate. Tovarășe 123. E 64.91.51.91.51!“. Un semn de exclamare marchează iritarea jucată că nu se înțelege imediat demonstrația atât de clară… Reducerea la absurd e făcută de Padina în stilul propriu, iar linia aceasta de explicație care nu duce nicăieri, dar umple o pagină întreagă este de un efect comic irezistibil. Ludicul, împletit cu dramaticul, e sesizant în Poemul de oțel, fapt remarcat și de Manolescu la apariția cărții în 1991: „scos din țâțâni, limbajul poeziilor e deopotrivă emfatic și comic, trivial și absurd“. Ca și la Cristian Popescu (pe care nu e exclus ca Viorel Padina să-l fi influențat într-o anumită măsură), absurdul existențial se ilustrează în asemenea poeme prin vivacitate lexicală și frenezie imagistică. Poetul pare să fi studiat atent mecanismele dezagregării unui sens exprimabil verbal, în linia memorabilă a textelor caragialiene de proză scurtă. În Cetățean, într-un limbaj de proces-verbal ori declarație pe propria răspundere, agramatismul personajului devine, ca la Caragiale, o marcă nu atât a unei individualități, a unui subiect tipologic, cât a unei dezagregări generale a sensurilor lumii. Foarte pe scurt, drama cetățeanului și drama lipsei de sens a existenței sună așa: „Sunt un cetățean. N-am copii și locuiesc într-o casă pustie urât de scumpa mea soție. Dânsa înspre altul s-a îndreptat care și tovarășul inginer s-a dat la fier“. În jurul personajului bănuim că sunt – pentru a da totuși sens faptelor lui și expresiei poetice – anchetatori ai unui omor din gelozie; iar soarta „tovarășului inginer“, amantul soției „scumpe“, a fost probabil una tristă. Dacă aici Padina îl modulează creativ pe Caragiale, în alte secvențe din Poemul de oțel va fi urmuzian sau dimovian. Toate aceste registre literare sunt însă utilizate cu o personalitate poetică distinctă de către un autor de prim ordin al generației 80. Volumul, în care autorul a riscat artistic pe fiecare pagină, nu are nicio notă falsă. Apariția celei de a doua ediții din Poemul de oțel poate fi considerată un eveniment literar.