Născut în 1913 la Bogotá, într-o înstărită familie de negustori columbieni, a căror avuție l-a scutit de ipocrizia de a le dovedi semenilor cît de mult îi îndrăgește, Nicolás Gómez Dávila a fost un mizantrop sadea, a cărui aplecare spre singurătate s-a potrivit mănușă peste încăpățînarea de a crede pînă la moarte în Dumnezeu. Să-ți detești semenii în aceeași măsură în care, plin de evlavie, te închini catapetesmelor catolice, nu e semn de incoerență, ci un indiciu limpede de sinceritate nudă. Prea deștept spre a mai crede în iluziile epocii, prea lucid spre a-și mai dărui sufletul altcuiva decît cărților, dar mai ales prea profund spre a mai lua în serios „progresul omenirii“ Nicolás Gómez Dávila s-a numărat printre conservatorii fără aplomb social, dornici de a se retrage din lume pînă la pragul anonimatului. În plus, încredințat că a intra în dialog cu contemporanii e crasă pierdere de vreme, filosoful a ocolit polemicile, s-a ferit de gazetărie, a refuzat funcții diplomatice, a fugit de corvezi didactice și, drept concluzie a mefienței suverane față de demagogi, i-a tratat cu dispreț pe politicieni.
Ca să atingi un asemenea grad de neîncredere în regnul uman, nu trebuie să înduri cine știe ce dezamăgiri, trebuie doar să gîndești prea mult. Iar Nicolás Gómez Dávila a făcut-o cu predilecție, de-a lungul a 91 de ani de viață. Cu excepția tinereții petrecute la Paris, unde a urmat studii umaniste într-un colegiu de călugări benedictini, Dávila nu și-a părăsit decît rareori țara natală. De la vîrsta de 23 de ani pînă în anul morții, 1994, a trăit în Columbia, în mijlocul unei biblioteci de 30 000 de volume, pe care le-a savurat în greacă, latină, franceză, engleză, germană, spaniolă și portugheză.
Ce este surprinzător în cazul acestui anahoret cu apucături de aristocrat calofil e că n-a absolvit nici o facultate, întreruperea studiilor punînd-o pe seama unei grave boli de plămîni, pe care a contrac- tat-o în adolescență, cu toate că, dată fiind înclinația claustrofilă pe care a arătat-o de timpuriu, n-ar fi de mirare ca refuzul studiilor superioare să-i fi venit din aversiunea drastică față de forfota mediilor numeroase. Oricum, autodidact împingînd erudiția pînă la patimă enciclopedică, Dávila nu a dat doi bani pe recunoașterea publică, de unde lipsa de notorietate în rîndul filosofilor. Căci, sub unghiul temperamentului, Nicolás Gómez Dávila a fost negreșit un filosof, adică un apucat cufundîndu-se în sine spre a prefira nuanțe de suflet, pe care le-a prins în formule scurte, de o lapidarie izbitoare. Nimic nu e mai străin de Nicolás Gómez Dávila decît jargonul sec al abstracțiilor înșirate ca mărgelele pe abac. Cărțile lui, scrise într-o limbă neaoșă fără gărgăuni stilistici, sînt fragmente cu iz aforistic, cărora gînditorul le spune mereu escolios, așadar „scolii“ în accepția de însemnări în marginea unei babilonii de teme pestrițe. Chiar volumul de față poartă titlul de Scolii la un text implicit, dar traducătorul a ales varianta mai puțin vetustă de „marginalii“.
Ca orice gînditor de vocație patentă, Dávila se învîrte în jurul cozii, nuanțîndu-și pînă la sațietate obsesiile, de unde impresia că se învîrte în cerc, revenind cu stăruință asupra acelorași teme. Iată mărturisirea lui: „Singura pretenție pe care o am e de a nu fi scris o carte liniară, ci o carte concentrică.“ (p.25) Și are dreptate, căci aforismele sînt rotocoalele pe care o pasăre de pradă le taie prin aerul din jurul țintei: cercuri concentrice din ce în ce mai mici, conturînd tot mai precis aversiunea pe care o simte față de contemporani, politică, democrație, liberalism, progresul artelor, evoluția științei, suveranitatea poporului, și multe altele. Cu o vorbă a cărei concizie îi rezumă esența gîndirii: „Cine nu întoarce spatele lumii de azi se dezonorează.“ (p. 49).
Nicolás Gómez Dávila e un creștin atipic, inapt de a simți iubire pentru aproapele, în care vede o lepădătură pe care o privește cu un dispreț superior, dar un dispreț a cărui cruzime știe s-o ascundă în spatele minei politicoase. Creștinul acesta superior urmărește cu groază declinul omenirii, și pentru că nu i se poate împotrivi de-a dreptul, prin acte de frondă fățișă, alege să se opună în gînd. De aceea în mizantropul din Bogotá găsim un reacționar sarcastic din sufletul căruia orice urmă de iluzie a dispărut, afară de premisa, cu neputință de pus la îndoială, a existenței lui Dumnezeu. Dar de îndată ce își mută privirea de la divinitatea hristică, pe Dávila îl apucă tristețea, căci, contemplînd halul de depravare la care a ajuns lumea, pe reacționar îl copleșește amărăciunea. Oriunde deschizi cartea dai peste meditații precum: „Omenirea vede cu groază că progresul o face incurabilă.“ (p. 26). Sau: „Omul modern tratează universul ca un dement pe un idiot.“ (p. 67). Sau: „Cu cît întîrzie în a pedepsi delictele săvîrșite împotriva ei, cu atît mai crudă e răzbunarea naturii.“ (p. 24.) Sau: „Amurgul lumii moderne interesează doar ca dezlegarea unei intrigi sordide într-un roman prost scris“. (p. 176).
De la un asemenea dezabuzat te-ai fi așteptat la o perorație plină de venin, un soi de diatribă otrăvită înfierînd absurdul vieții, alături de neputința Dumnezeirii de a da istoriei un curs benign. Cînd colo, ținta imprecațiilor sînt oamenii, în nici un caz biserica, dogmele sau stihia divină. Dávila e opusul lui Cioran: deplînge josnicia speciei umane, dar laudă slava divină, fără de al cărei reazem s-ar duce la fund, într-o vrie a disperării fără leac. De aceea tonul lui nu are acea maliție țepoasă, de mușcătură sarcastică, care definește maniera în care Cioran joacă tontoroiul pe grumazul omenirii. Dávila e mai delicat, are eleganță în expresie, un fel de pudoare în descrierea eșecului planetar. E un nobil care nu se răstește, ci dojenește în chip prevenitor. Critica lui e admonestare blîndă, o constatare politicoasă a catastrofelor de neînlăturat: „pînă mai ieri societatea avea notabili; astăzi are doar notorii“ (p. 158). Sau: „infernul nu pare o pedeapsă chiar atît de mare după ce te uiți un pic în jur.“ (p. 170).
Dávila seamănă mai degrabă cu Baltazar Gracian, atîta doar că nu are tenta moralistă a spaniolului, ale cărui reflecții au ceva din dăscăleala etică a unui iezuit uns cu toate alifiile. Ca să fi dat lecții de etică, Dávila ar fi trebuit să creadă în putința omului de a se îmbunătăți lăuntric, posibilitate ce nu încape în socotelile mizantropului. În ochii lui, paragina din jur e fără leac: în moravuri, în arte, în politică, în științe. Pe gânditor îl supără totul, de la degradarea valorilor la distrugerea naturii, de la industrializarea masivă la pervertirea gusturilor: „Relativismul axiologic e reflexul defensiv al epocilor care își bănuiesc josnicicia.“ (p. 180). Despre democrație, liberalism sau presă are numai vorbe de ocară: „A greși e omenește, a minți, democratic“. (p. 48). Sau: „Sufragiul universal nu cere ca interesele majorității să triumfe, ci ca majoritatea să o creadă.“ (p. 69). Sau: „Se apropie vremurile în care va putea supraviețui doar cel ce se tîrăște.“ (p. 13).
Despre sine Dávila vorbește ca despre un reacționar aflat în dezacord cu progresistul liberal, ale cărui superstiții privind rațiunea, libertatea, necesitatea, istoria sau drepturile omului îl scot din pepeni, atîta doar că, fire mansuetă fiind, nu dă glas stenahoriei decît sub forma unor glose curtenitoare. Despre reacționar: „Reacționarul e un simplu patolog. Definește boala și sănătatea. Dar singurul terapeut e Dumnezeu.“ (p. 49) Sau despre libertate: „Astăzi poporul nu se simte liber decît atunci cînd se simte îndreptățit să nu respecte nimic.“(p. 51). Sau: „Liberalismul proclamă dreptul omului de a se înjosi, cu condiția ca înjosirea lui să nu împiedice înjosirea vecinului.“ (p. 51).
În Europa numele lui Dávila este cvasi-necunoscut, singura țară în care, în urma traducerilor, fasciculele de scolii s-au bucurat de binecuvîntarea lecturii a fost Germania, unde autori precum Botho Strauss, Martin Mosebach, Gerd-Klaus Kaltenbrunner sau Richard Wagner (ultimii doi fiind sași din România emigrați în Germania) au scris elogios despre sunetul precis, profund și direct al aforismelor columbianului.
Marginalii la un text implicit este prima traducere în românește a lui Dávila. Însuși titlul are un subtil accent metafizic: orice gînd presupune explicitarea unor distincții latente, aflate în zona subsidiară a adevărurilor vechi de cînd lumea. Această zonă subsidiară este chiar textul implicit, filonul subînțeles de înțelepciune ancestrală, pe care fiecare generație îl scoate la iveală prin comentarii, polemici, dialoguri sau eseuri. Marginalii la un text implicit e cartea concentrică pe care autorul a avut pretenția de a o scrie. Lectura o poți începe de la orice pagină, citind-o pe sărite sau străbătînd-o de la sfîrșit spre început. Sensul îi rămîne neschimbat, întrucît scoliile sînt așchii din trunchiul aceluiași sentiment: decepția cu care un intelectual contemplă colapsul omenirii.