Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

 

Într-adevăr, nu știam despre inițiativa Partidului Alianței Civice de a fi separată politica de afaceri…

Dacă tot a venit vorba, mă simt obligat, dragă Daniel, să spun câteva cuvinte despre orientarea politică a PAC. El s-a definit din capul locului ca un partid de orientare neoliberală. La Congresul de la Timișoara din aprilie 1993, platforma civic-liberală a câștigat majoritatea voturilor împotriva platformei civic-democrate și a aceleia creștin-democrate, considerate prea vagi terminologic sau pretându-se la confuzii. Culmea este că promotorii civic-liberalismului, al căror lider era Stelian Tănase, au demisionat din partid, provocând o primă ruptură. Și asta, în timp ce PAC avea, cu numai un an și jumătate înainte, 18% într-un sondaj semnalat chiar de Stelian Tănase într-un articol din revista 22. (Preiau informația, ca și numeroase altele mai la vale, dintr-un studiu bine documentat datorat istoricului Gheorghe Gorun, deputat din partea PAC între 1992 și 1996 și membru al Comitetului Național al partidului). Există și alte analize, între care una foarte tendențioasă a lui Dan Căpățână, membru și el în primul Comitet Național, care reproșează PAC lipsa de identitate politică, ceea ce pare că l-a determinat să treacă ulterior în echipa lui Emil Constantinescu, probabil fiindcă viitorul președinte avea o identitate politică limpede.

Problema identității n-ar fi trebuit să fie niciodată adusă în discuție, dacă ar fi existat bună-credință. PAC a fost, până la alianța electorală cu PNL-AT și apoi până la fuziunea cu PNL (altminteri, ambele, formațiuni liberale), un partid de orientare neoliberală, de centru- dreapta, conservând din doctrina AC elementul de civism. Poate și pentru ca să evite confuzia cu PNL, dominat de ultraliberali ca Dinu Patriciu și Viorel Cataramă. Să nu uităm și de faptul că viața PAC s-a mărginit la un singur deceniu. Unicul partid important (al doilea, la un moment dat, partid de opoziție) care nu s-a aflat la putere în nicio legislatură. Cauzele unei existențe atât de scurte n-au nicio legătură cu identitatea. Au fost create cu o anume rea- credință chiar de către membri marcanți ai PAC, dezertați de obicei la alte partide. Nu neapărat de amici sau de adversari politici. Mai știi morala fabulei lui Grigore Alexandrescu, Toporul și pădurea? M-am referit la câteva astfel de cauze. Le voi relua într-o altă perspectivă.

Am insistat destul și nu voi mai acorda niciun rând animozităților din cadrul CDR. M-am referit mai puțin la ce s-a întâmplat în sânul PAC. Nu vreau să reduc totul la ambiții și rivalități interne. Dar nici nu pot să le trec cu vederea, firești fiind în orice formațiune politică. Amintește-ți de sciziunile repetate din marele partid al Brătienilor. Și, apoi, nu orice disidență e nocivă. În PAC au existat, cum ai văzut, câteva moțiuni diferite. Toate au fost tratate cu seriozitate. S-a impus de fiecare dată cea care a avut majoritatea. În PAC au existat oameni cu sensibilități politice diferite. Inclusiv oameni de stânga, ca Mihai Șora, sau creștin-democrați, ca Nicolae Constantinescu. Lucrurile au fost dezbătute în numeroase ocazii și s-au desfășurat în mod absolut democratic. Nu se poate spune că vreunul dintre noi, liderii, a profitat de pe urma deciziilor adoptate. Am reflectat cu atenție asupra tuturor acestora. Nu-mi pot reproșa că am tras vreodată spuza pe turta mea. Am declarat public în câteva rânduri că n-am ieșit niciodată dintr-o reuniune a Comitetului Național cu exact aceleași opinii cu care intrasem. Părerea colegilor mei a contat de fiecare dată. Și era perfect adevărat. Autoritatea nu mi-a fost pusă la îndoială niciodată. Și, în orice caz, nu direct. De altfel, nici nu făcusem vreodată caz de ea. M-am supus eu însumi de fiecare dată majorității.

Cu toată inexperiența mea politică și cu toată credulitatea de care nu m-am vindecat nici până astăzi, am simțit la un moment dat că se petrece ceva în partid. De pregătirea Congreselor nu mă ocupam direct. L-am surprins pe Stelian Tănase, vicepreședinte însărcinat cu organizarea, falsificând numărul de membri din anumite Filiale, în scopul de a avea mai mulți reprezentanți la alegeri decât altele. Se întâmpla ca tocmai Filialele cu pricina să fi fost vizitate de Tănase, braț la braț cu o celebră doamnă Popescu, și să contribuie eficient la numirea președinților locali. L-am scos din joc și am verificat eu însumi toate datele. Îți închipui ce am descoprit! Iată un exemplu. Altul: m-am pomenit într-un rând invitat de Mona Musca (viitoarea excepțională senatoare de Caraș-Severin a PNL) la o întrevedere la ea acasă, unde mă așteptau, fără ca Mona să-mi fi cerut acordul, Stelian, Alexandru Popovici, vicepreședinte PAC, și Dan Grigore. (Nu mai e nevoie să-ți spun despre cine e vorba.) Ce crezi că doreau de la mine domnii cu pricina? Să nu mai recurg la Mihnea Berindei în relațiile cu clasa politică din Franța, pentru că, vezi Doamne, ar fi… socialist. Și mai grav: să ne întâlnim periodic noi cinci și să luăm toate deciziile, fiindcă Comitetul Național ar fi constituit din niște… papagali. Am rămas cu gura căscată. „Știți ceva, le-am zis, dacă nu mi-ar plăcea democrația, făceam carieră în PCR”. Atunci mi-a devenit cât se poate de clar că disidența nu era altceva decât o încercare de a prelua controlul puterii în partid. Iar demisiile nu erau altceva decât urmarea faptului că n-au reușit să mă scoată din joc. Tărășenia n-avea niciun scop nobil. Era o luptă pentru putere. Am refuzat orice negociere cu grupul de puciști, coordonat de inepuizabilul Tănase. Politician implicat în intrigi și trădări, romancier mediocru, jurnalist infatuat, profesor universitar necalificat, istoric lipsit de scrupul științific, Stelian Tănase este un banal carierist, după chipul și asemănarea nesfârșitei noastre tranziții.

Postscriptum. Un drept la replică publicat în numărul de săptămâna trecută al României literare îmi semnalează o eroare din Peștele pe uscat: am confundat CPUN cu CFSN. Recunosc că mi s-a mai întâmplat. Fac cuvenita rectificare. Legat însă de faptul că întâmplarea relatată de mine în același loc nu s-ar fi petrecut în realitate, ce ar fi de spus? Poate doar că „președinții, prim-miniștrii, miniștrii (și) regii“ (Ana Blandiana dixit!) despre care povestesc și însăși marea poetă n-au existat decât în închipuirea mea.