Când ceva este proclamat „cel mai bun”, e politicos să relativizezi prin „probabil” pentru a nu ofensa pe nimeni. Voi afirma deci că Ion Cocora este, probabil, cel mai experimentat și mai bun cronicar dramatic al momentului. Dar este sigur unul dintre poeții valoroși ai literaturii noastre, așa cum o probează și volumul Măștile frigului (Editura Palimpsest, 2019). Este un volum al jubilației. Tânărul octogenar își exprimă pofta de viață. Dacă simte că, în el, ceva miroase a pământ, nu este nimic sinistru în asta, pământul este lutul din care este făcut un țest în care se coace o pâine, iar mirosul dominant este al pâinii, cum se și intitulează poemul: „Ceva continuă în mine să miroasă a pământ/ de când m-am născut/ e un miros de pâine abia scoasă de sub ţest/ într-o amiază de vară// îl pipăi cu degetele/ e rumen şi fierbinte precum/ coaja de pâine//e un miros în care scâncesc de plăcere/ ca atunci când atingeam cu limba/ ţâţa mamei mele foarte tinere” (Miros de pâine). O asemenea atitudine stenică prelungește viața și fortifică sănătatea!
În fiecare dimineață, poetul se bucură de noua zi. Textul în care își relatează încântarea este unul emblematic pentru volum, ca și pentru filosofia lui Ion Cocora: „E bine să știi că te întâmpină o dimineață nouă/ să te bucuri că mai trăiesc câțiva prieteni din copilărie/ că în rafturi filele cărților necitite duc dorul degetelor tale/ că auzi viața cu pașii ei târșâiți îndepărtându-se/ gâfâind/ într-o veselie nebună pe autostrada care tu însuți ești” (E bine). În acest context, chiar și posibila întâlnire cu moartea e pe alese și oferă o nouă variantă de „bine”: „e bine să ai puterea de a alege o moarte lirică/ precum în amurg o țară de bambuși migratoare/ precum o melancolie decojită de piele/ ca de propria-i fatalitate”.
Fiecare zi începe excelent pentru autorul liric, trezit cu poftă de viață și închipuindu-și că însuși Dumnezeu a avut o noapte liniștită: „Ziua începe excelent e soare în sfârşit/ se pare că dumnezeu a avut o noapte bună/ un somn lung liniştit sub duna-i din pene de înger/ nu vreau să fiu un ins indiscret nu-l întreb/ ce a visat visele ţin de intimitatea fiecăruia/ desigur e de crezut că are multe vise”. Într-o vreme în care lumea – chiar înainte de a nu putea să mai încapă disperarea unei pandemii – trăia mari angoase trecute rapid în poeme de majoritatea scriitorilor, plini de griji și neliniști, poezia lui Ion Cocora e reconfortantă. Lui, ca și dorobanților lui Alecsandri nu îi este „în piept inima rece”. Și chiar dacă se autoironizează (Sunt un colaps nonverbal/ al unui creier rătăcit/ într-o noapte de sânziene), nu poate să nu recunoască faptul că se simte bine în lume, în trupul lui, că se consideră veșnic tânăr.
Chiar și în spatele versurilor mai melancolice sau ușor neliniștite, se simte dorința de a gusta din toate voluptățile. Ceea ce prezintă importanță pentru poet, după cum mărturisește pe coperta a patra a propriei cărți, este că la temelia fiecărui poem și a fiecărui rând scris despre teatru stă iubirea. Din nou constat singularitatea lui Ion Cocora printre poeți care pun la fundația textului cu totul alte sentimente.
Dacă ar fi să ilustrez aceste fraze cu o imagine, aș alege-o pe cea în care se vede cum am încercat, alături de Ion Cocora, – cu stângăcie inevitabilă – dansul lui Zorba pe plaja de la Olimp. Față de energia de acest tip, orice prăbușire e acceptabilă, cu precizarea că trebuie să fie măcar grandioasă. Ion Cocora îmi amintește de un personaj al lui García Márquez dotat cu aripi enorme. Găsit pe o faleză după o cădere (din cer?), că și îngerii mai au accidente, înaripatul este adăpostit în cotețul găinilor având, ca și acestea, aripi aparent inutile. Totuși, fapt nescontat de nimeni, întremându-se după un timp, necunoscutul își scutură penele, își deschide aripile și, lansându-se de pe faleză, se pierde în zare, zburând.
De la contemporanii săi, blazați și condamnați la spleen care din spleen se naște, Ion Cocora are o singură pretenție: „Dați-mi voi/ contemporanii mei/ o speranță pentru mâine/ fie și aceea/ că sângele îmi/ va rămâne un fragment/ de adevăr nerostit/ într-un text abandonat” (O speranță). Mesajul e clar, fiecare muritor, cât nu ajunge la poarta pe care scrie explicit că trebuie să renunțe la orice speranță, are datoria de a spera și de a da și altora o ocazie de optimism. Din acest punct de vedere, Ion Cocora dăruiește cu generozitate celor care îl citesc nădejdile sale proaspete. Alt vers definitoriu este cel care încheie poemul O minune, miracolul nu poate fi negat: să mai ziceți că viața nu e o minune. Și chiar este! Cine îl contrazice în această privință pe Ion Cocora cade în gravă eroare.