Javier Cercas, „Impostorul”

Născut în 1962, Javier Cercas este unul dintre cei mai prestigioși scriitori spanioli contemporani. Doctor în filologie hispanică, profesor universitar, colaborator permanent la ziarul „El País“, Cercas a devenit celebru în plan internațional odată cu publicarea romanului Soldații de la Salamina (2001), elogiat de personalități ca Mario Vargas Llosa, George Steiner, J.M. Coetzee și Susan Sontag, vândut în peste un milion de exemplare în toată lumea și ecranizat de regizorul David Trueba într-un film de referință. Acest roman și toate cele care i-au urmat au obținut un număr impresionant de premii literare spaniole și internaționale, lista lor ar umple o jumătate de pagină, amintesc doar Premiul Național de Proză pentru romanul Anatomia de un instante, Prix Malraux pentru El monarca de las sombras, iar în 2019, Premiul Planeta 2019 pentru Terra alta.

Romanul Impostorul s-a bucurat, nu doar în Spania, ci în toate țările în care a fost tradus, din SUA până în China, incluzând, bineînțeles spațiul european, de un succes extraordinar, fiind distins, la rândul lui, cu numeroase premii, menționez doar prestigiosul The European Book Prize, acordat în cadrul Parlamentului European. În același timp, romanul a declanșat cele mai aprinse dezbateri în presă și așa se și explică faptul că, în ultimii ani, aproape nu a fost târg de carte sau festival literar important la care Cercas să nu fie invitat. Am avut prilejul, în martie 2019, să-l ascult la Salon du Livre Paris. Am coincis din nou cu Javier Cercas, în octombrie, la Festivalul de literatură de la Copenhaga, tocmai i se publicase în daneză traducerea romanului Impostorul. Când în urmă cu doi ani, Agenția Carmen Balcells mi-a trimis romanul, după ce l-am citit, mi-am propus imediat să îl traduc.

Prezentare și traducere de Mariana Sipoș

l-am cunoscut pe Enric Marco în iunie 2009, după patru ani de când devenise marele impostor și marele vinovat.

Mulți își vor mai aminti poate și acum povestea lui. Marco era un octogenar din Barcelona care, timp de mai bine de trei decenii, se dăduse drept fost deportat în Germania lui Hitler și supraviețuitor al lagărelor de concentrare naziste, care a condus timp de trei ani marea asociație spaniolă a supraviețuitorilor, numită Asociația Amicală Mauthausen, care a ținut sute de conferințe și a dat zeci de interviuri, a primit importante distincții oficiale și a vorbit în Parlamentul spaniol în numele tuturor presupușilor lui tovarăși de suferință, până când, la începutul lui mai 2005, s-a descoperit că nu fusese deportat și că nu fusese niciodată prizonier în vreun lagăr nazist. Descoperirea a fost făcută de un istoric aproape necunoscut numit Benito Bermejo, exact înainte de a se sărbători în vechiul lagăr de concentrare Mauthausen cea de-a șaizecea aniversare a eliberării lagărelor naziste. O ceremonie la care asista pentru prima oară un prim-ministru spaniol și unde Marco urma să aibă un rol important, la care, în ultimul moment, a fost obligat să renunțe în urma dezvăluirii imposturii lui.

(…) Trebuie să mă întorc în timp câțiva ani, până la momentul exact când a izbucnit cazul Marco. Dezvăluirea lui a declanșat un scandal al cărui ecou a ajuns în ultimul colț al planetei, însă în Catalonia, unde Marco se născuse și trăise aproape toată viața și unde era o persoană foarte cunoscută, descoperirea imposturii sale a avut un impact senzațional mai mare decât în oricare alt loc. Astfel că era logic, chiar dacă ar fi fost doar din acest motiv, să mă intereseze și pe mine. Dar nu a fost doar din cauza asta; în plus, verbul „a interesa“ este insuficient: mai mult decât interesul pentru cazul Marco, a fost faptul că mi-a venit imediat ideea să scriu despre el, ca și cum aș fi simțit că în Marco exista ceva care mă privea și pe mine extrem de mult. Ideea aceasta mă punea pe gânduri; și îmi producea un fel de amețeală, o spaimă nedefinită. Adevărul este că tot timpul cât a durat scandalul, am devorat tot ceea ce s-a scris despre Marco și că, îndată ce am aflat că existau câteva persoane din cercul meu care îl cunoșteau sau îl cunoscuseră pe Marco sau care i-au acordat atenție personajului, le-am invitat la masă, la mine acasă, pentru a vorbi despre el.

Întâlnirea a avut loc la jumătatea lunii mai 2005, la puțin timp după ce a izbucnit cazul. Pe atunci predam la Universitatea din Gerona și locuiam într-un cartier din împrejurimile orașului, într-o casă cu grădină. Din câte îmi amintesc, la întâlnire au participat, în afară de fiul meu, soția și sora mea Blanca, doi colegi de-ai mei de la Facultatea de Litere: Anna Maria Garcia și Xavier Pla. Sora mea Blanca era singura dintre noi care îl cunoștea bine pe Marco, pentru că în urmă cu ani au fost împreună în comitetul director al FAPAC, o asociație a părinților de elevi, în care amândoi au fost mult timp vicepreședinți: ea, pentru zona Gerona; Marco, în zona Barcelona. Spre surpriza tuturor, în timpul prânzului Blanca ni l-a înfățișat ca un bătrânel carismatic, hiperactiv, elegant și jovial, căruia îi plăcea să iasă în evidență și, fără să se deranjeze în a-și ascunde simpatia pe care i-o trezise în acele timpuri marele impostor și marele vinovat, ne-a vorbit despre proiecte, ședințe, întâmplări și călătorii pe care le-au trăit împreună. Anna Maria și Xavier nu îl cunoșteau personal pe Marco (sau îl cunoscuseră superficial), dar amândoi studiaseră Holocaustul și deportările și păreau la fel de pasionați de caz ca și mine: Xavier, un tânăr profesor de literatură catalană, mi-a împrumutat diverse texte legate de Marco, printre ele, două relatări biografice, cele mai complete, publicate despre el; la rândul său, Anna Maria, un istoric experimentat, care nu își pierduse simțul înalt al responsabilității civice în care au fost educați intelectualii din generația ei, avea prieteni și cunoscuți în Asociația Amicală Mauthausen, asociația deportaților, al cărei președinte fusese Marco, și asistase în Mauthausen, cu câteva zile înainte de izbucnirea cazului Marco, la sărbătorirea celei de-a șaizecea aniversări a eliberării lagărelor naziste, unde aflase printre primii știrea descoperirii imposturii lui Marco și unde, în plus, cinase cu Benito Bermejo, istoricul care tocmai îl demascase. Îmi amintesc că, în după-amiaza aceea, în timp ce vorbeam despre Marco în grădina casei mele, Xavier și cu mine, în special, eram perplecși; Blanca, deopotrivă șocată și amuzată (deși uneori încerca să-și ascundă amuzamentul, poate ca să nu ne scandalizeze prea tare); Anna Maria, doar indignată: repeta mereu că Marco era un ticălos, un mincinos înrăit și fără scrupule, care își bătuse joc de toată lumea, dar mai ales de victimele celei mai groaznice crime din istorie. La un moment dat, ca și cum și-ar fi dat seama brusc de o evidență dramatică, Anna Maria mi-a spus, săgetându-mă cu privirea:

Hai, ia spune-mi: de ce ai organizat prânzul acesta? De ce te interesează Marco? Nu cumva ai de gând să scrii despre el?

Cele trei întrebări neașteptate m-au luat pe nepregătite și nu am știut ce să răspund; m-a scos din muțenie chiar Anna Maria.

Uite, Javier, m-a avertizat, foarte serioasă. Singurul lucru care trebuie făcut cu Marco este să-l uităm. Este cea mai aspră pedeapsă pentru acest monstru de vanitate. Așa că – adăugă ea imediat, zâmbind – gata, să nu mai vorbim despre el: schimbăm subiectul.

Nu îmi amintesc dacă am schimbat subiectul (cred că da, deși doar pentru scurt timp: imediat Marco s-a impus din nou), dar îmi amintesc că nu am îndrăznit să recunosc public că intuiția Annei Maria era corectă și că mă gândeam să scriu despre Marco; nici măcar nu am avut curajul să-i explic cercetătoarei că, dacă în cele din urmă aș scrie despre Marco, nu aș face-o pentru a vorbi despre el, ci pentru a încerca să-l înțeleg, pentru a încerca să înțeleg de ce făcuse ceea ce făcuse. După câteva zile (sau poate chiar în aceeași zi) am citit în ziarul „El País“ ceva care mi-a amintit de sfatul sau avertismentul dat de Anna Maria. Era o scrisoare adresată directorului, semnată de o anume Teresa Sala, fiica unui deportat la Mauthausen și membră a Asociației Amicale Mauthausen. Nu era scrisoarea unei femei indignate, ci mai degrabă devastată și deprimată; spunea: „Nu cred că trebuie să înțelegem motivele imposturii domnului Marco“; mai spunea: „A sta să căutăm justificări pentru comportamentul său înseamnă să nu înțelegi și să subapreciezi moștenirea lăsată de deportați“; și de asemenea: „Domnul Marco va trebui să conviețuiască de acum înainte cu propria-i dezonoare“.

Asta spunea Teresa Sala în scrisoarea ei. Era exact contrariul a ceea ce credeam eu. Eu credeam că prima noastră obligație este de a înțelege. A înțelege, desigur, nu înseamnă a ierta sau, cum spunea Teresa Sala, a justifica; mai exact, înseamnă contrariul. Gândirea și arta, credeam eu, încearcă să exploreze ceea ce suntem, revelând diversitatea noastră infinită, ambiguă și contradictorie, cartografiind astfel natura noastră: Shakespeare sau Dostoievski, credeam eu, iluminează labirinturile morale până la ultimele ascunzișuri, demonstrând că iubirea este capabilă să ducă la asasinat sau la sinucidere și reușind să ne facă să simțim com pa siune pentru psihopați și sce lerați; este datoria lor, credeam eu, pentru că datoria artei (sau a gândirii) constă în a ne arăta complexitatea existenței, cu scopul de a ne face mai complecși, de a analiza cum funcționează răul, pentru a-l putea evita, și chiar binele, pentru a-l putea înțelege. Așa credeam eu, dar scrisoarea Teresei Sala trăda o mâhnire foarte mare care m-a impresionat; de asemenea, mi-a amintit că, în Mai este oare acesta un om?, Primo Levi scrisese, referindu-se la Auschwitz sau la experiența lui de la Auschwitz: „Probabil nimeni nici nu ar trebui măcar să încerce să înțeleagă ce s-a întâmplat, din moment ce a înțelege înseamnă aproape a scuza“. A înțelege înseamnă a scuza? mă întrebam eu cu ani în urmă, când am citit fraza lui Levi, și mă întrebam și acum, când citeam scrisoarea Teresei Sala. Nu este mai curând datoria noastră? Nu este necesar să încerci să înțelegi toată confuza diversitate a realului, de la cel mai nobil lucru până la cel mai abject? Sau acest imperativ generic nu este valabil pentru Holocaust? Mă înșelam eu și nu trebuie să încerci să înțelegi răul extrem și cu atât mai puțin pe cineva care, ca Marco, înșală cu privire la răul extrem?

(în curs de apariție la Editura RAO)