Grigori Slujitel, „Zilele lui Savelie

Grigori Slujitel s-a născut în 1983 la Moscova, într-o familie îndrăgostită de cultura franceză. În 1999 a absolvit Școala Internațională de Cinematografie din Moscova, iar la vârsta de șaptesprezece ani a lucrat pentru scurtă vreme în redacția de știri a ziarului „Novaia Gazeta“. A urmat apoi Institutul de Teatru și joacă permanent la Studioul de Artă Teatrală, filială a Teatrului de Artă A.P. Cehov din Moscova. Este ocazional actor de film și de televiziune și cântă (voce și chitară) în trupa O’Casey. Romanul său de debut, Zilele lui Savelie (Dni Saveliia, 2018; Humanitas Fiction, 2020), publicat în cea mai prestigioasă colecție de literatură contemporană din Rusia, a devenit bestseller național. În 2019 a câștigat Premiul Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor și Bolșaia Kniga (Marea Carte) – Premiul al doilea și Alegerea cititorilor, Locul al doilea. În prezent, este în curs de traducere în peste zece limbi. După debut, Grigori Slujitel a început să publice și în antologii dedicate tinerilor autori. Inspirat de cele două pisici cu care-și împarte locuința, scrie în mod curent articole și eseuri care apar on-line. Prefațat cu entuziasm de Evgheni Vodolazkin și încununat în Rusia cu două mari premii, Zilele lui Savelie este un roman al pierderii și despărțirii, dar și al iubirii și frumuseții etern supraviețuitoare. El convinge prin limbajul rafinat și fluid, prin flexibilitatea și lejeritatea cu care autorul își manevrează structura narativă și prin complexitatea sa tematică și de gen: e în același timp pseudobiografie scrisă cu un zâmbet în colțul gurii, frescă a Moscovei de azi și de ieri și, nu în ultimul rând, metaforă a vieții omenești.

Traducere din rusă de Justina Bandol

Plimbându-mă seara pe Maroseika, studiam trecătorii. În mulțime erau și femei, și bărbați care umblau fără astâmpăr prin zonă, convingându-se singuri că duc o viață foarte plăcută. Patrulau Maroseika de la un bar la altul ca să înăbușe nimicnicia propriei existențe cu o stare efemeră de euforie. Spaimele zilei cedau, ororile de la știri își pierdeau stridența. Își adevereau fiecare mutare cu o poză făcută cu telefonul și urcată imediat pe internet, ca să adune obolul sărăcăcios de atenție de care aveau nevoie și să le acopere măcar vremelnic cumplita goliciune interioară. Se năpusteau pe străzi, răsturnând în cale pe alții la fel de beți ca ei, care fugeau în direcție opusă, ca să apuce să cumpere alcool până la unsprezece seara. Încercau din toate puterile să se agațe de timp, să-și demonstreze că se află în epicentrul vieții, că sunt mai buni, mai tineri, mai puternici. Că știu viața aceasta până la capăt, că sunt mai bine adaptați la ea decât alții. Da, în esență, oamenii concurează între ei: cine are lipici mai bun la viață. Povara e prea grea, suferințele lor curg ca un râu învolburat sub pojghița subțire de gheață. Asemenea unui organism otrăvit, au nevoie să scoată din ei, măcar o dată pe săptămână, toată mizeria adunată: știrile, jignirile, nereușitele și fricile (fricile sunt cele mai multe). Și orașul îi ajută. Fără să simtă gustul, fără să intre în amănuntele compoziției și ingredientelor, fără să recunoască anul și locul recoltei, locuitorii lui ingurgitează, absorb, inspiră și inhalează nediscriminat tot ce li se oferă. Unul se mulțumește cu o încăierare la colțul străzii: bate cu pumnul un ritm sacru în mutra celuilalt, dușmanul, egalează debitul și creditul în contabilitatea evenimentelor vieții. Alții se purifică răcnind cântece în cafeneaua Imagine. Urmăream adesea, prin ferestruicile joase, cum se dezlănțuia mulțimea în atmosfera încinsă din acest mic stabiliment. Bietul Antonio Vivaldi și-ar fi acoperit îngrozit urechile cu buclele perucii dac-ar fi auzit chiar și numai două-trei măsuri din muzica aceea bubuitoare. Și totuși era ceva acolo. Oamenii aceștia urau liniștea și se pricepeau foarte bine să scape de ea, erau experți în exterminarea tăcerii. Îmi plăcea mai ales un brunet înalt trecut de prima tinerețe, cu favoriți lungi, îmbrăcat în geacă de piele și cu o chitară maronie. Era un fel de șef aici. Alături de el cânta adesea din gură un băiat roșcat, și mai era unul, chel, mai scund, la contrabas. De vreo două ori, când muzicienii au cântat melodii foarte energice, mi-a părut chiar rău că nu sunt om și că nu pot pur și simplu să intru în local și să țopăi pe lângă scenă împreună cu toți ceilalți. Noaptea oamenii arată ciudat. Tinerii beau ca să fie mai bătrâni, bărbații în toată firea, dimpotrivă, se îmbată ca să mai scape de zece-douăzeci de ani. Nici unora, nici altora nu le prea reușește. Despre femei nici nu mai vorbesc. Comportamentul lor e dictat de un fel de dublu misterios care, sub influența alcoolului, îl dă afară pe căpitanul corabiei din cabina lui, încuie zăvorul și răsucește timona cum dă Dumnezeu, până când vasul se izbește cu toată viteza de stânci. În esență, simțul timpului la oameni este complet dat peste cap. Odată mă odihneam pe o bancă într-un capăt al bulevardului Pokrovski. Undeva la depărtare se certa un cuplu. Bărbatul înjura surd, femeia îi răspundea cu țipete ascuțite. Apoi el a lovit-o și s-a îndepărtat cu pași repezi. Fata a luat-o în sens invers. Plângea tare și lua întruna înghițituri din paharul cu cafea pe care îl ținea strâns cu amândouă mâinile. Văzându-mă, s-a oprit, s-a uitat în jur, și-a mușcat buzele și a aruncat toată cafeaua pe mine. Se spune că oamenii beau cafea ca să se învioreze. Vă jur că nimic nu m-a înviorat vreodată mai sigur decât această cafea tare, excelentă, provenită de pe pantele umbroase ale Kenyei. Aroma ei m-a urmărit vreo trei săptămâni la rând. Am sărit doi metri în aer și am țâșnit ca din pușcă. Am străbătut în goană Hohlovka, Solianka, Triohsviatitelskaia și m-am potolit abia într-o vâlcea liniștită și umedă, lângă casa unde, după legendă, a venit pe lume compozitorul Skriabin. Din fericire, vremea era răcoroasă, și lichidul fierbinte nu apucase să-mi opărească părul. În plus, cu puțin timp înainte încetasem să năpârlesc, așa că blana cea nouă funcționase ca un scut suplimentar. Da, au fost de toate. Au fost foame și ger, violență moderată și mângâieri nemărginite. În general, treaba mi-a mers. În ciuda eforturilor de supraviețuire, îmi lăsam timp de reflecție, ceea ce, să recunoaștem, în condițiile sălbatice ale vieții mele era un adevărat lux. Meditam în timp ce-mi adunam puricii, în timp ce mă învârteam după coadă în sensul acelor de ceasornic și în sens invers, în timp ce vreo necunoscută îmi dădea atenție sau o ștergeam din calea unei haite de dulăi înverșunați. Meditam în timp ce mâncam, dormeam și-mi făceam nevoile. Gândurile mă urmăreau ca niște cerșetori insistenți și nu se retrăgeau până nu le răsplăteam cu ceva mărunțiș. Dar cugetările mele nu căpătau niciodată formă definitivă. Nu, n-aveam cum să le iau cu mine, ca pe un suvenir, ca să mă delectez cu ele în clipele de răgaz sau să le dăruiesc, la vreo aniversare, unui amic nu tocmai apropiat. Odată mă plimbam pe Ordînka. În restaurantul pescăresc Poisson era un chelner care mă cunoștea și din când în când mă trata cu câte o înotătoare sau cu vreun cap de crap. M-am oprit și de data asta lângă vitrina uriașă și am așteptat să văd dacă-mi aduce ceva bun. Prin geam deslușeam sala restaurantului: marmură albă, draperii roșii de catifea cu ceaprazuri aurii, ficuși în colțuri. Sub plafon atârna ca un fruct enorm o lustră de cristal, iar la intrare era o doamnă respectabilă cu o harfă. În mijlocul sălii fusese construită o fântână cu bazin, unde se înghesuiau crapii galben-portocalii care așteptau răbdători la rând să fie prinși de lunganul ospătar Jora (cunoscutul meu). Cu o expresie disprețuitoare pe față, Jora cufunda în apă un minciog cu care semăna el însuși uimitor de bine. Avea părul despărțit de o cărare absolut perfectă, iar sub nas o mustăcioară caricaturală subțire, coborâtă spre colțurile gurii. Plimba apatic minciogul, dând crapilor posibilitatea să aleagă singuri cui îi venise rândul să ajungă la bucătărie. Și peștii dădeau dovadă de o nepăsare incredibilă: nu cerșeau nici o clipă de amânare. Acceptându-și o dată pentru totdeauna soarta, nu mai puneau preț pe vreun răgaz în plus, dimpotrivă, intrau de bunăvoie în minciog. Erau de obârșie din Japonia și aveau în comportamentul lor ceva de samurai, ceva străvechi și profund național.

Așadar, în timp ce stăteam și urmăream toată această forfotă, deodată lumina s-a stins, ziua s-a schimbat în noapte. M-am trezit într-un sac negru, în care eram dus undeva. Fusesem răpit, lipsit de libertate. Poate, cine știe, urma să-mi iau adio de la viață. Am regretat că nu venisem pe lume crap Cei care mă prinseseră nu erau prea vorbăreți: pe drum n-au discutat decât despre fotbal și politică. Modul prozaic și experimentat în care mă prinseseră nu-mi plăcea deloc, căci dovedea că sunt versați în asemenea întreprinderi. Cel mai probabil, fusesem osândit ca victimă a programului „Un cartier curat“, adică urma să fiu supus așa-numitei eutanasieri „umane“.

Dar soarta avea alte planuri cu mine. N-am mers mult și am intrat într-o clădire. Am urcat și am coborât o grămadă de scări și până la urmă am fost scuturat din sac.

M-am trezit într-o încăpere nu prea mare, cu pereții plini de reproduceri și fotografii. Ici-colo se vedeau albe busturile unor artiști și mecenați cunoscuți. De altfel, într-o fotografie l-am recunoscut pe tizul meu – negustorul Savva Morozov. În fața mea stătea o femeie cu părul strâns în coc în vârful capului, cu ochelari mari cu lentile colorate gradat, îmbrăcată într-o fustă cadrilată până în pământ și într-o maletă verde-băltit. Și-a tras pe mâini niște mănuși de spital și și-a legat pe față o mască de tifon, apoi m-a examinat atent: mi-a verificat reflexele, s-a uitat în urechi și în gură, mi-a inspectat zona inghinală. La final a dat aprobator din cap către cei doi care mă aduseseră, după care am fost dezinfectat și spălat cu grijă. Și așa, fără nici un interviu prealabil și nici o perioadă de probă, am devenit angajatul Galeriei de Stat Tretiakov.

Situația era după cum urmează: în Tretiakovka se oploșiseră niște șobolani. La început, personalul încercase să se descurce cu mijloacele pe care le avea la îndemână: mături, curse de șoareci și otravă pusă drept momeală. Fără succes. Chemaseră apoi o brigadă de la serviciul de deratizare. Niște oameni în costume lucioase, clătinându-se pe picioare și respirând greu sub căștile de sticlă, atacaseră fiecare centimetru pătrat din suprafața muzeului cu un pulverizator cu miros înecăcios. Șobolanii dispăruseră, dar, odată cu ei, din unele tablouri dispăruseră de asemenea nori, copaci, fructe, medalii și, pe ici, pe colo, chiar escadroane întregi de husari. Iar dacă toate aceste crâmpeie pitorești se făcuseră nevăzute pentru totdeauna, șobolanii reveniseră, căliți în luptă, bine pregătiți și răi. Atunci cei de la muzeu hotărâseră să apeleze la o metodă veche și verificată, și anume pisicile. Să formeze un batalion de asalt pentru lupta cu rozătoarele. Da, chiar așa. Găsiseră deja două și mai aveau trei locuri libere.

Am început să locuiesc pe sofaua din holul de la intrare. Noul meu binefăcător a devenit portarul Sergheici.

Toate trec“, îi plăcea lui Sergheici să repete, amestecând fideaua cu fierbătorul într-un castronaș albastru emailat. Și știa el bine ce spune, pentru că observarea trecătorilor fusese principala și singura lui îndeletnicire în ultimele cinci decenii. Cu obrazul sprijinit în palmă, încât unul din ochi îi mijea șiret, Sergheici îi întâmpina și-i conducea afară în fiecare zi pe toți vizitatorii și angajații galeriei.

Înfățișarea nu-i ieșea prin nimic în evidență: pe capul îmbătrânit purta o șapcă alungită, ca a unui dictator din Balcani, iar în partea de jos niște pantaloni de trening hărtăniți, cu bretele, și, firește, ghete de pâslă. Era o fire dificilă, nesociabilă, de aceea nu avea nici nevastă, nici prieteni. După regulament, ar fi trebuit să aibă un coleg, dar deja de mulți ani lucra solo. Pe unii îi enerva firea ostentativ tăcută și înfumurată a portarului, alții nu-i suportau fluieratul monoton și insistent, unii se plângeau de mirosul acru de nădușeală care-l însoțea peste tot. De altfel, mirosul acesta era la cuțite cu un parfum ieftin, grețos – care, trebuie spus, câștiga detașat disputa. În cazurile când între el și vreun coleg apărea un conflict deschis, adică, după expresia portarului, „nu se asortau psihic“, fără să aibă însă motiv de reclamație la direcțiune, Sergheici, scuturând ziarul, observa hodoronc-tronc pe sub ochelari, către oponentul său: „Drăguță, dar n-ai vrea să încerci să te duci dracului?“ Și, deși căpătase reputația unui mizantrop ursuz, avea o asemenea autoritate, încât conducerea rezolva orice neînțelegere în folosul lui.

Din afară, viața lui Sergheici ar fi putut părea un șirag de ani serbezi, fără nici un eveniment deosebit. Și părerea ar fi fost absolut corectă, pentru că așa și era. Ziua, portarul își îneca nevoia profundă de prietenie în țigările L&M, iar seara o dizolva în farfuria cu apă caldă, laolaltă cu supa de vită la pachet.

Anii treceau pentru Sergheici. Și iată că, la un moment dat, în holul de la intrare al muzeului am apărut eu. Cum se poate explica încrederea stabilită dintr-odată între noi? Nu se poate. Pe ce se baza comuniunea sufletească dintre un tânăr motan și un bătrân portar? Pe nimic. Nu ne rămâne decât să ne minunăm că așa ceva s-a petrecut, căci a ajunge la motivele ultime ale acestei tărășenii e cu neputință și nici nu e nevoie. Cum-necum, Sergheici și-a făcut un prieten. Mai mult, eram ceea ce se numește prieteni de nedespărțit. Împreună luam masa, împreună rezolvam sudoku, împreună împărțeam angajaților cheile încăperilor și le arătam unde trebuie să semneze pentru ele. Majoritatea timpului ne-o petreceam în tăcere: prietenii adevărați îi deosebim după faptul că știu să tacă în mod expresiv. Sergheici nu și-a forțat prea tare imaginația ca să-mi aleagă un nume. S-a oprit la primul care i-a venit în cap și mi-a zis Sergheici. În cinstea lui. Simplu și cu gust.

Cu ceilalți membri ai brigăzii mă vedeam exclusiv noaptea. Nu puteam decât să ghicesc pe unde-și petrec timpul liber din afara slujbei. Pe la unsprezece seara eram aduși cu toții într-o debara de la mezanin. Nu ni se dădeau nici un fel de explicații și de planuri, sarcina era oricum limpede. Pe ceilalți motani nu-i mai întâlnisem înainte. Toți, afară de mine, erau localnici și vorbeau cu accent clar de Zamoskvorecie, detectabil de la o poștă.

După câteva cuvinte de încurajare, aceeași femeie în fustă cadrilată și ochelari întredeschidea ușa, iar noi ne împrăștiam la vânătoare prin nesfârșitele depozite ale muzeului. Eu luam în primire aripa estică. Acolo, în străfundurile întunecate, domneau curenții de aer, umezeala și șușotitul încordat al curentului electric captiv în cabluri. Mă lipeam de podeaua de beton și înaintam încet. Mi se părea că aici se împletesc nevăzute rădăcinile plantei care, la etajele superioare, se desface în inflorescențele portretelor, peisajelor și naturilor moarte – toate aceste coagulări de observații, fantezii și năzuințe. Era ciudat să te gândești la tablourile pictate pe zloată, pe ger, prin noroaie. Focuri abia mocnind, stoguri calde. Țărani bătrâni cu sprâncene îngălbenite, babe cu mutre roșii, copii cerând de pomană, izbe înnegrite, păduri golașe, iazuri înghețate. Și orașe de aur, fațade de granit, râuri largi cu apă glacială. Văduve frumoase cu ochi întunecați, bancheri rafinați cu barba despicată, studenți bănuitori cu țigări de foi și preoți cu cruci grele de câteva kilograme. Ce oameni fericiți erau pictorii aceștia, cu toată sărăcia, bolile, suferințele și starea lor deznădăjduită! Ce dragoste de viață aveau! Erau fericiți fără să știe. Câtă exaltare era în viața lor! Și iată, rămășițe din sufletele lor uitate erau adunate acum acolo sus, iar eu aici, în cloaca aceasta întunecoasă, îmi dădeam silința pentru ca ele să fie păstrate în siguranță. Conștiința sarcinii care-mi fusese încredințată îmi ușura împlinirea ei. Și – o, da! – eram chiar copleșit de ceva asemănător cu simțul civic sau, dacă-mi dați voie, cu patriotismul. Îndeplineam o îndatorire publică, salvam zestrea culturală de la pieire. japonez, ca să-mi întâmpin curajos sfârșitul.

Coridoarele formau un labirint nesfârșit în beznă. Uneori mă întâlneam cu câte-un alt motan. Dacă n-aveam ce să ne comunicăm interesant, ne despărțeam în tăcere; dacă aveam, ne făceam încă de la depărtare semne din coadă, în alfabetul nostru. Să zicem că celălalt auzise undeva un chițăit. Făcea o estimare a forțelor și-și dădea seama că nu se poate descurca singur. Atunci pleca după întăriri. Văzându-mă, îndoia iute capătul cozii de la dreapta la stânga. Asta însemna: în zonă e o grupare a dușmanului, trebuie să-i luăm cu asalt. Eu porneam după el. Și, într-adevăr, în scurtă vreme dădeam peste un corp de șobolani. Guzganii sunt foarte șireți și periculoși. Singurul mod de a ieși învingător în lupta cu ei e să ataci brusc și decisiv, preferabil de pe cel puțin două flancuri. Cineva trebuie să țină parterul, iar altul să prevină loviturile din aer, pentru că sunt capabili să sară în înălțime aproape un metru.

După vreo două săptămâni, unul dintre ai noștri a rămas fără o labă, după ce atacase de unul singur trei șobolani. A fost, se înțelege, demobilizat și trimis la un azil de invalizi. Așa că, în ciuda avantajului nostru fizic, trebuia să fim tot timpul cu ochii-n patru.

Eram un colectiv unit și după fiecare vânătoare reușită ne întâlneam în colțul nostru. Omoram cam doi-trei șobolani pe noapte. La masa comună discutam cum ne mersese, făceam schimb de impresii, și în discuțiile noastre nu-și aveau niciodată locul obscenități sau glume grobiene de un anumit gen – probabil pentru că toți eram castrați. Ne împărtășeam unul altuia ce avem de gând să facem după ce serviciul aici avea să se încheie, de ce vrea fiecare să se apuce, ne aminteam de familie, de subsolurile, cutiile și vizuinile dragi unde locuiserăm. Cine știe de ce, nici unul nu se îndoia că slujba la muzeu avea să se termine la un moment dat. De unde această convingere? Blestemat să fii, război!

(Editura Humanitas Fiction, 2020, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu)