Sunt numeroase romanele care au ca subiecte adolescența și adolescenții, personaje complexe, imprevizibile, a căror analiză epică se ramifică într-o diversitate de teme: descoperirea sinelui, însingurarea, senzualitatea, erotismul, raportarea la realitate, autoanaliza; teme eterne, ca etape premergătoare ale formării și consolidării vieții și devenirii omului matur, personalității sale. Nu puține dintre aceste creații literare stabilesc, concomitent, o fascinantă legătură între eroii lor și autorii care le dau viață, și care vine, în primul rând, din trăirile creatorului la vârsta adolescenței, stări „înflăcărate de sfântul entuziasm al cunoașterii, străbătută de fiorul vieții interioare“.
Ilustrarea celor de mai sus prin două romane binecunoscute, unul austriac, Rătăcirile elevului Törless, de Robert Musil, și unul românesc, Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, este cât se poate de concludentă. Ambele romane, destul de apropiate și ca dată a publicării, pun în lumină literatura introspecției, a sondării conștiinței celor doi elevi adolescenți, aflați, ambii, în conflict, când deschis, când mocnit, cu lumea „din afară“, prea puțin dispusă să-i asculte și, mai ales, să-i înțeleagă. Comunicarea lor cu ceilalți este îngreunată nu din neputințe proprii, ci din incapacitatea celorlalți să le înțeleagă scepticismul și forța sugestivă a cuvintelor „într-o lume plină de voci mute“.
Așadar, cum voi încerca să arăt pe parcursul acestor însemnări, drumul între psihologie și literatură este parcurs în ambele sensuri, cu potențări reciproce, dar în maniere diferite, fie printr-un evident rafinament poetic, ca la Musil, fie în mod frust, direct, într-o stare de urgență, ca la Eliade. Evenimentele sau lucrurile, cu fața lor ascunsă sau dureros de pregnantă, lasă urme în conștiința și sufletul adolescenților, le determină comportamentul și comunicarea cu ceilalți, înălțându-i sau prăbușindu-i.
Prin Rătăcirile elevului Törless, carte apărută în anul 1906, Musil prefigurează marele său roman de mai târziu, Omul fără însușiri, zămislind, aici, un Ulrich adolescent, adică acel unic personaj al prozei sale „care cuprinde o lume întreagă“, cum atât de bine definește esența creației scriitorului austriac traducătoarea Cornelia Andriescu. De altfel, într-un veritabil eseu, cu titlul modest de „postfață“ ( de fapt, capitolul al doilea din studiul său „Robert Musil și romanul modern“, prima monografie românească dedicată scriitorului) aceeași traducătoare, care a reușit performanța excepțională de a găsi echivalențele cele mai fidele complicatului stil musilian, ne luminează înțelegerea limitelor dintre psihologie și literatură ale acestui dificil roman.
Dacă ar fi să căutăm o cheie a literaturii acestui autor, tot în spusele sale o putem găsi : „ O idee sau o iluzie fundamentală a vieții mele a fost aceea că spiritul are propria lui istorie și se ridică treptat, fără prejudicii, mai presus de tot ceea ce se întâmplă în plan practic“. De aici, acel „sentiment tragic al însingurării“ la personajul romanului, elev la o școală semi-cazonă, „așezământ chezaro-crăiesc de educație și cultură militară“, plăsmuire prin care autorul, de fapt, „se comunică pe sine“, cel care, mai târziu, în celebrul său roman Omul fără însușiri, ridică pe alt plan „permanenta pândă introspectivă“ și conflictul individ-societate.
Törless încearcă să iasă din întu ne ricul „în care sufletul său se ghemuiește ca o felină“, hrănită de „pofte obscure“, situându-se în opoziție cu ceilalți colegi, prea „tereștri“ pentru a-l înțelege, însetați de concret și imediat, incapabili să vibreze interior la „semnalele realității“, la „graiul secret“ al lucrurilor, cum plastic se exprimă aceeași traducătoare. Cruzimii celor două detestabile personaje, Beineberg și Reiting, Törless îi opune o trăire interioară , o pândă a simțurilor controlate, o „suferință estetică“, care îl ajută să-și prefigureze o nouă realitate, în care semnificațiile capătă noi valențe, în acord cu posibilul și cu universul său interior, limpezit, în cele din urmă, de contradicții și ezitări. Chiar erotismul său uneori ambiguu, alteori izbucnit cu violență, atracția maladivă față de lașul coleg Basini, nu este decât o altă fațetă a unei sensibilități paroxistice, pe care Musil a exemplifică în imagini de-o delicatețe poetică : „Ceva ce părea să fie, în același timp, fizic și psihic. O trecere grăbită care se lovea, înmiit, cu antene catifelate de fluture parcă, de trupul său.“
Planul psihologic al romanului este ilustrat cu claritate de acest personaj fragil, dotat cu o inteligență superioară, dar asaltată în permanență de spaime și incertitudini dureroase, de îndrăzneli și lașități, de luciditate și confuzie, de înălțări și căderi. Scrie Musil: „Într-o anume măsură, el se simțea sfâșiat între două lumi : una solid burgheză, în care totul se petrece potrivit rațiunii și regulii, așa cum fusese obișnuit de acasă, și alta romanescă, populată de umbre, de mister, de sânge și de evenimente cu totul neprevăzute“.
Conflictul dintre imaginația și rațiune, dintre eul profund și realitatea prozaică, petrecut în „văile fecundității sufletești“, a fost, pentru Musil, o temă permanentă și acaparatoare, nu întotdeauna înțeleasă chiar și de importanți critici literari ai vremii. De aceea, de nenumărate ori, a fost nevoie ca autorul să-și explice „regala libertate a fanteziei“, prin care devansează proza modernă, chiar și atunci când trebuia să contrazică opinii dintre cele mai autorizate. Concluziei că, prin acest roman, a realizat un studiu psihologic al adolescenței personajului său, Musil îi răspunde astfel: „Nu urmăresc să fac lucruri inteligibile, ci sensibile. Cred că aceasta este, în germene, deosebirea dintre știința psihologică și arta psihologică“.
Finalul romanului, în care Törless, limpezit și edificat asupra propriei percepții a vieții, cere părinților să-l ia de la colegiu, locul în care vibrația sa interioară se sufoca, este exact ceea ce trebuia făcut, și după care a urlat, de cele mai multe ori în van, toată ființa sa vreme de câțiva ani.
Mai puțin încărcat psihologic, dar acaparat de aceeași presantă necesitate de a mărturisi, Romanul adolescentului miop ne spune povestea unui Eliade elev la sfârșitul crizelor adolescenței, care „se zugrăvește și se analizează“ cu maximă luciditate și neocolită cruzime.
Dincolo de furia împotriva propriei persoane, prea neputincioasă spre a răspunde uriașelor sale căutări și dorințe, această carte este și povestea începuturilor literare ale lui Eliade, dar și a formării, prin studiu încrâncenat, a uriașei personalități a savantului, istoric al religiilor și filosof al culturii, autor al unor impresionante opere științifice, apreciat în toate universitățile lumii. Miopia fizică a adolescentului, care este adusă cu obstinație în discuție, cu obidă și, adesea, cu resemnare, este compensată printr-o privire microscopică, monstruoasă, putem spune, asupra a tot ceea ce-l înconjoară, și cu precădere asupra lecturilor sale nesfârșite. Pentru că, după cum remarcă Alex Ștefănescu, experiența existențială a adolescentului Eliade, atât cât poate fi ea la acea vârstă, este, „în mod paradoxal, una livrescă“, captată aproape cu furie, sub presiunea timpului, a urgenței, din cărțile pe care le evocă neîncetat.
„Tinerețea aceasta eternizată“, cum spune același critic, în viitoarele ficțiuni ale scriitorului, născute dintr-o „succesiune de reverii“, are o evidentă „prospețime epică“ și în acest roman de debut, tributar, totuși, pe alocuri, unor stângăcii de construcție, unei evidente grabe adolescentine, care l-au determinat pe Nicolae Manolescu să afirme, în capitolul dedicat lui Mircea Eliade în Istoria critică a literaturii române că, în sine, „romanul prezintă doar un interes biografic“.
Totuși, chiar și „cu trupul chinuit de seva adolescenței și cu sufletul înfrigurat de așteptarea adevărului pe care-l caută zi și noapte“, romanul are o vitalitate ce-și are resursele în vârsta protagonistului. Diversitatea pe care o îmbracă această neliniște juvenilă este impresionantă : de la dialogurile cu autorii și personaje cărților pe care le citește cu nesaț ( cu o mențiune specială pentru Giovanni Papini și al său roman Un om sfârșit), la dorința de a evada din mansarda sa, în care este sufocat de „miresme și patimi“ ; de la „călătoriile în jurul bibliotecii“, la pândirea, pe stradă, a fetelor ce iscă „tulburi ispite“, atât de îndepărtate și de neatins.
Sunt câteva capitole în roman ( „Mansarda“, „Drumul către mine însumi“, „Papini, eu și lumea“, „Mă clatină vânturile“) care se impun prin limpedea profunzime a reflecțiilor, prin nevoia vitală a adolescentului de a se cunoaște, de „a-și lumina sufletul“. Revenind la Papini și la romanul său, Eliade, marcat de această lectură, râvnește, cu furie, o creație asemănătoare : „Papini m-a ajutat să fiu eu însumi. Papini m-a învățat să pășesc cu pași grei în fața lumii și să strig : iată, acesta sunt Eu. (…) De-abia acum îmi înțeleg dorințele și strădania necurmată, și durerea mea. Papini mi-a arătat geana cu roșietice sticliri și m-a împins pe drumul cel mai anevoios. Dar nu mi-e teamă. Am mușchi grei, și oase tari, și sânge mult, fierbinte, roșu – și în sufletul meu nu se mai pot strecura de acum lăturile adolescenței“. Iată cum face minuni o lectură acaparatoare, totală, transformându-l pe plăpându-l adolescent, mereu îndoit de sine, gata să se biciuiască și să se purifice, într-un luptător neînfricat, sigur de sine, gata „să privească în ochi miile de zdrențe care aleargă acum pe străzi“.
Întradevăr, cum bine scrie Mircea Handoca, cel mai important exeget al operei lui Mircea Eliade, „în Omul sfârșit“ adolescentul mistuit de furia de a ajunge cineva „și-a văzut drumul propriei vieți“, confirmarea, putem adăuga, ambiției de a ști totul, de acumula acea erudiție care i-a configurat o „personalitate proteică“, rod al unei „munci îndârjite“, al „renunțărilor și voinței de neclintit“.
Elogiul mansardei sale, într-un capitol plin de nostalgie, tot în această cheie trebuie văzut, ca loc în care „copilăria s-a stins între pereții văruiți, sub tavanul scund“, pentru a face loc lecturilor adolescenței, călătoriilor livrești, cu tăcerile și desfătările lor, „în noaptea ce se liniștește, se transfigurează, rece, tainică, albastră“. Visele prin care neliniștitul adolescent cutreieră India se strecoară în viața sa, și lui îi par chiar viață, deși, acum, nu este decât „amantul, logodnicul și soțul“ bibliotecii sale ; deși, chiar dacă a venit primăvara, iar „afară e soare mult și neliniște și ghicește zbor de albine, și ramuri înflorite, și castani umezi“, el rămâne la masa sa de lucru, nereprimându-și nevoia de a cerceta, cu neascunsă înfrigurare, „marile probleme ale omenirii“.
Din aceste cercetări, din acaparatoarele lecturi pentru care sacrifică totul, ore de somn, plimbări, întâlniri cu prietenii, posibile iubiri, se va înfiripa amprenta prozei lui Mircea Eliade, transcendența plăsmuirilor sale, forța unei culturi enciclopedice.
Prospețimea și farmecul adolescenței lasă locul, în aceste romane, fră mân tărilor și incertitudinilor celor două personaje care, în scurte felii de viață, pre sărate cu o durere calmă sau tensionate de o intensă forță sugestivă, aduc psi hologia și literatura în același univers uman, fie că vorbim de o austeră școală mi litară sau de o mansardă străjuită de doi plopi „bătrâni și resemnați“. În ado lescenții persecutați de simțuri și copleșiți de dorința autodepășirii aflăm, cu reale delicii narative, „însușirile“ de la maturitate ale celor doi mari creatori.