Heather Morris. Povestiri ale speranței

Despre Tatuatorul de la Auschwitz, despre Cilka, despre arta de a asculta

HEATHER MORRIS e autoarea a două romane cu un succes uriaș și exploziv în întreaga lume: Tatuatorul de la Auschwitz și Povestea Cilkăi. Ambele au fost, prompt și impecabil, traduse și în limba română (de Luana Schidu) și publicate, în colecția „Raftul Denisei“ la Editura Humanitas Fiction.

Despre aceste două cărți, despre „laboratorul“ lor de creație povestește – exclusiv pentru România literară – autoarea lor în cadrul acestui interviu.

De ce e așa de important să scrieți/să scriem cărți din perspectiva victimelor?

Heather Morris: „Victime“ nu este un cuvânt pe care îl folosesc pentru a-i descrie pe extraordinarii supraviețuitori despre care am scris și pe care i-am cunoscut. Aceasta, tocmai ca urmare a faptului că au supraviețuit și a modului în care acești oameni obișnuiți, care au avut parte de o perioadă extraordinară, au trăit pentru a-și spune poveștile. Ei și vieților lor ne servesc drept memento, în sensul următor: dacă nu ne amintim istoria, cu tot răul și cu toată oroarea ei, suntem condamnați să o repetăm.

Când l-ați întâlnit prima dată pe Lale Sokolov? Și când v-a povestit prima dată despre faptul că a fost „tatuator la Auschwitz?

L-am întâlnit în decembrie 2003, la câteva săptămâni după moartea soției sale, Gita. Chiar în acea primă zi în care l-am întâlnit, mi-a spus că fusese Tatowierer, tatuatorul din Auschwitz.

Eu însumi am avut – cum să spun, privilegiul? emoția? – de a fi în imediata apropiere a câtorva oameni care au fost la Auschwitz. Câteodată se opreau din povestit și aveau nevoie de pauze mai lungi. Cum a fost acea zi, prima zi cu Lale Sokolov? Cum vorbea, cum privea, de ce a decis să vorbească? De ce au fost necesare sute de întâlniri în peste trei ani de zile pentru ca povestea să fie spusă?

În prima zi când l-am întâlnit pe Lale, abia dacă se putea uita la mine. Era în mod evident teribil de trist și spunea încontinuu că vrea să fie cu Gita, soția sa. A fost ca și cum moartea ei aproape că l-a obligat să găsească pe cineva, care nu era evreu, căruia sau căreia să-i spună această poveste. O poveste de dragoste, despre Rău și despre ce înseamnă a fi fost tatuatorul din Auschwitz. Atunci, când a vorbit cu mine în acea primă zi, a fost ca și cum aș fi auzit divagațiile unui om în vârstă. Nu mi-a putut spune toată povestea. De mai multe ori a schimbat limba în care îmi povestea. Eu doar am stat și am ascultat. Mi-a zis că vrea să vorbească lumii întregi despre Gita, despre fata pe care a întâlnit-o la Auschwitz și de care, acolo, s-a îndrăgostit. A putut să-și spună povestea doar pentru că ea nu mai era în viață. Gita nu dorise vreodată ca vreunul dintre ei doi să vorbească despre acel moment din viața lor. Gita îngropase trecutul foarte adânc în sinea sa; despre acea perioadă, nici măcar cu fiul lor nu vorbea. În următoarele câteva luni ne-am cunoscut, eu și Lale, și a început să aibă încredere că voi spune povestea lui așa cum a fost ea cu adevărat și fără judecăți. Am cunoscut cea mai mare parte a poveștii sale în primul an al prieteniei noastre; până la moartea lui am fost prieteni foarte dragi. Lale și-a amintit în continuare lucruri pe care nu mi le spusese la începutul prieteniei.

Câte întâlniri ați avut cu Lale Sokolov pentru a contura imaginea a ceea ce a fost cu el la Auschwitz și a ceea ce a fost, în general, la Auschwitz?

Inițial, l-am vizitat pe Lale de două-trei ori pe săptămână; în acel timp, îmi spunea că vrea să moară și să fie împreună cu Gita. Mai apoi, după ce durerea teribilă provocată de moartea soției sale a început să scadă în intensitate, Lale a început să-mi povestească într-un fel emoțional povestea și am căzut de acord să ne stabilim un program de vizite; ele au avut loc, în general, duminica. La acea vreme, eu însumi lucram cu normă întreagă și aveam o familie care, la rândul ei, avea nevoie de mine. Pe măsură ce Lale a ajuns să ne cunoască mai bine, și pe mine și familia mea, el s-a deschis din ce în ce mai mult, spunându-mi despre răul și despre experiențele teribile la care a fost martor și pe care le-a trăit la Auschwitz. Nu pot să spun exact de câte ori am petrecut timpul cu el; au fost prea multe întâlniri pentru a le număra și a le aminti. Eram deseori împreună; uneori ieșeam la o cafea, sau la un film, sau mergeam la diverse ocazii sociale, fără să vorbim despre acea parte din trecutul lui.

Când istoria marilor orori ale secolului trecut este povestită de victime – sau este „văzută“ din perspectiva victimelor – credeți că se face puțină dreptate?

În mod cert. Povestea despre Holocaust a fost relatată și analizată de istorici și academicieni de zeci de ani. Când aceasta este văzută, citită și învățată prin ochii și experiențele unor oameni distincți, ea devine mai ușor de relatat și, de asemenea, de înțeles la un nivel personal profund.

Cum vă explicați succesul uriaș al celor două cărți ale dumneavostră – Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi? De ce oamenii au primit așa de bine aceste povești, cu atât de multă duritate în ele? E adevărat, și cu speranță, cu lecții despre speranță în ele…

Sunt copleșită de succesul cărților mele, al povestirilor despre Lale, Gita și Cilka. Cred că lectura acestor povestiri despre oameni foarte tineri care au supraviețuit unor experiențe greu de imaginat sau chiar inimaginabile e în măsură să ne dea speranță tuturor. Indiferent care sunt provocările pe care ni le scoate viața înaintea noastră, dacă ne agățăm de speranță, vom trece cu bine de aceste provocări, așa cum au făcut Lale, Gita, Cilka și mulți alții. Și noi putem avea o viață bună, viața pe care o dorim, viața pe care ne-o facem pentru noi și pentru familiile noastre.

De ce au oamenii nevoie de asememea povești?

Întâi și întâi, ca să nu uităm trecutul, în acest sens: atunci când oamenii buni, bărbați și femei, nu fac nimic pentru a preveni răul, acest rău se poate întoarce. În al doilea rând, învățăm – e ca o lecție despre trecut –, suntem inspirați și ne străduim să ne desăvârșim citind despre alții care s-au confruntat cu provocări enorme, pe care le-au depășit. Ne uităm după noi de fapt, căutăm părți din noi în timp ce citim despre ceilalți; aceștia pot deveni un catalizator pentru reflecție și schimbare.

Ce este pentru dumneavoastră „arta de a asculta“? Ce înseamnă aceasta? Dumneavoastră cum ați învățat să ascultați? Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, marile „instrumente“ – vizibile & invizibile – ale ascultării?

Primul lucru pe care trebuie să-l faci atunci când vrei să asculți cu adevărat este să taci și să nu vorbești. Străbunicul meu m-a învățat când eram mică să stau și să ascult. Fie că el îmi spunea povești din viața lui, fie că stăteam pur și simplu și nu mă gândeam la nimic anume. De fapt, învățam ceva: să ascult zgomotele variate din jurul meu. Păsări și animale, utilaje agricole, vântul. Ascultându-le, mă poziționam în timp și în spațiu. Spre exemplu: atunci când câinii lătrau, însemna că a venit timpul ca vacile să fie aduse pentru a fi mulse. Direcția din care sufla vântul ne spunea ceva important despre faptul că ar putea să vină o furtună. De fapt, de multe ori, îi ascultăm pe alții, dar nu pentru a înțelege cu adevărat ceea ce spun, ci pentru a putea să ne formulăm răspunsul nostru, pentru a arăta, pentru a demonstra ceea ce știm. Ratăm aprecierea faptului că, vorbind, nu învățăm nimic nou, ci doar repetăm ceva ce știm deja. Ascultând, ascultând cu adevărat am putea învăța ceva. Mi s-a părut că este imposibil să fiu o bună ascultătoare, o ascultătoare activă dacă doar scriu notițe sau dacă pur și simplu iau cu mine un aparat de înregistrare – ar fi fost, am considerat, un fel de distragere a atenției, atât pentru Lale vorbind, cât și pentru mine. Comunicarea și interacțiunea umană sunt de bază pentru supraviețuirea noastră, pentru cum trăim și cum creștem. Asta include faptul că trebuie să fim ascultați când avem ceva de spus și, la rândul nostru, trebuie să îi ascultăm pe ceilalți când au ceva de spus. Nu este neapărat dificil; pur și simplu nu facem aceasta suficient de des, suntem prea mult înconjurați de zgomot. Noi interpretăm faptul de a fi ocupați ca o fiind o virtute; nu avem timp nici pentru ceilalți, nici pentru noi înșine. Dar recompensele cu adevărat mari pot și vor veni din acțiunea de a-l asculta pe celălalt. Să încercăm să facem aceasta!

Ce a însemnat pentru dumneavoastră să îl ascultați pe Lale Sokolov?

Pe măsură ce povestea lui se derula, am realizat că, de fapt, eu îmi petrec timpul cu o istorie vie, o istorie care a fost copleșitoare. Pe măsură ce aflam tot mai multe despre răul și despre oroarea Holocaustului și pe măsură ce raportam toate acestea la frumosul bătrân care stătea lângă mine, mi-a fost foarte greu de acceptat. Discret, pe nesimțite, i-am observat starea de spirit și comportamentul schimbându-se în timp ce vorbea emoțional despre trauma, despre durerea și despre vinovăția de supraviețuitor cu care trăise vreme de zeci de ani. Să împărtășească toate aceste emoții a fost ceva foarte important pentru el. Unele dintre traumele și durerile pe care le-a experimentat s-au transferat către mine și a trebuit să învăț să nu le accept așa, pentru că nu aveam dreptul să-i dețin emoțiile; rolul meu era să-i ofer un anume spațiu și o anume siguranță, pentru a-și putea spune povestea, în așa fel încât să o pot onora cum se cuvine. Am apreciat fiecare moment pe care l-am petrecut alături de Lale și știu că sunt un om extrem de privilegiat pentru că l-am cunoscut și pentru că am avut parte de atenția lui în ultimii trei ani ai vieții sale.

De ce nu trebuie să ne ferim de povești precum acestea despre Lale Sokolov, Gita sau Cilka?

Putem învăța din știința și din cunoștințele celor care au supraviețuit răului, așa încât să fim în stare să facem tot ce putem pentru a nu lăsa ca așa ceva să se (mai) întâmple vreodată. Dacă ai exemple cu care să asociezi oroarea, aceasta te poate ajuta, raportându-te la ele. Despre curajul și despre puterea oamenilor de a supraviețui unui rău de neimaginat trebuie să se scrie de multe ori; niciodată nu trebuie să obosim să (re)amintim despre acestea. Genocidurile continuă și astăzi în diferite părți ale lumii, iar pildele despre oamenii care le-au supraviețuit acestora sunt spuse și vor continua să fie spuse. Pe acestea trebuie să le citim în continuare.

V-ați imaginat cum ar fi fost dacă ați fi întâlnit-o în realitate pe Cilka? Ce ar fi făcut? Ce ar fi spus? Mai ales: ce ați fi făcut dumneavoastră?

Mi-ar fi plăcut să o cunosc pe Gita și cu siguranță mi-ar fi plăcut să o cunosc și pe Cilka. După ce am petrecut mult timp cu prietenii și vecinii Cilkăi, mi s-a spus că era o persoană foarte timidă, care punea mare preț pe discreție și pe ceea ce înseamnă viață privată. Cred că ar fi fost mândră de povestea ei, dar nu știu dacă ar fi vrut să vorbească în mod public despre aceasta. A trebuit să folosesc cuvintele prietenilor și vecinilor Cilkăi, istoriile spuse de ei despre ea pentru a putea pune cuvinte în gura ei și sunt foarte mulțumit de povestea pe care am spus-o în cele din urmă. Dacă ne-am fi cunoscut, pesemne că între noi două ar fi fost o barieră lingvistică, așa cum nu a fost cazul la întâlnirea cu Lale; iar acest fapt probabil că ar fi putut face relația noastră diferită, dar sper, știind că tot eu am construit și povestea lui Lale și Gita, Cilka cred că ar fi salutat abordarea mea, plină de onestitate și compasiune, vis-à-vis de istoria ei. Aș fi rugat-o să citească Tatuatorul din Auschwitz, m-aș fi bucurat să petreacă un timp cu mine pentru a afla cine sunt, înainte ca ea să vorbească despre timpul petrecut în lagărele de la Auschwitz și de la Vorkuta. Totul, pentru a instala încrederea între noi două.

Din punctul dumneavoastră de vedere: sunt comunismul și nazismul comparabile în răul lor intrinsesc și, de asemenea, în răul – în crimele – făcute de ele?

Dacă vă referiți la nazism în legătură cu Holocaustul, există diferențe între acesta și comunism. Nu sunt istoric, dar cercetările și studiile mele arată clar că Holocaustul a fost în primul rând despre exterminarea totală a oamenilor pe baza religiei lor. Etnia lor și țara de origine nu au fost niciodată un factor. Au înființat fabrici ale morții, pentru ucidere în masă. Sistemul Gulag din comunism a fost considerat lagăre de muncă forțată în care oricine, indiferent de rasă, crez, etnie, religie, a fost trimis; oamenii erau smulși dintr-o societate și trimiși să facă muncă grea. S-a murit mult și acolo, dar au fost mult mai mulți cei care s-au întors acolo de unde fuseseră luați în lagăr. Aceste lagăre nu au fost concepute pentru a ucide în masă, așa cum naziștii au creat și au condus lagărele de concentrare. Repet, nu sunt istoric, aceasta este ideea mea personală asupra diferențelor dintre cele două. La limită, ambele pot fi considerate rele.

De ce e nevoie să înțelegem ce au fost cu adevărat comunismul & nazismul? Sunt acum, puțin, „avocatul diavolului“: nu e mai simplu, mai confortabil să uităm?

Niciodată din nou („Never Again“). Să nu uităm niciodată („Never Forget“). Suprimarea oamenilor de către guvernele totalitare, indiferent de ce fel sunt acestea și cum le vom numi, ne suprimă pe noi toți, chiar și atunci când trăim într-o țară democratică și sigură. Dacă aceia dintre noi care trăiesc o viață confortabilă ignoră istoria, ignoră crimele împotriva umanității care se desfășoară și astăzi, ce împiedică aceste orori să vină la un moment dat și la noi? Nimic. Trebuie să rămânem vigilenți, să nu ne simțim niciodată instalați prea confortabil în viața pe care o trăim, trebuie să ne amintim că vor fi generații care ne vor urma. În cazul meu, aceste alte generații includ copiii și nepoții mei.

Când/cum e bine să fie folosită ficțiunea pentru a vorbi despre realitate? Și când nu e adecvat să faci așa ceva?

Înscrierea istoriilor mele într-un gen de ficțiune istorică îmi permite să depășesc limitele unor memorii sau ale unei biografii. Prin includerea unor evenimente cu anvergură mai mare, eveniment care se întâmplă în jur, în care nu neapărat personajele mele joacă un rol central, mă ajută să îmi rotunjesc o poveste, să spun o poveste mai completă. Atâta timp cât nu ne jucăm cu cronologiile (în acest sens: atâta vreme cât nu le inventăm) și nici cu povestea originară, așa cum ne-a fost ea spusă, este posibil să țesem împreună fapte cu o minimă creativitate, în scop dramatic. Trebuie să studiem cât se poate de mult pentru a ne confirma și întemeia povestea. În plus, atunci când spunem o poveste dată de cineva care a trăit o anumită perioadă a istoriei, onorăm memoria persoanei pe care o cunoaștem. Este chiar memoria lor; doi oameni nu vor experimenta vreodată un eveniment în același mod.

Ce este pentru dumneavoastră o „poveste“? Care e sensul, rostul poveștilor? Ce înseamnă pentru dumneavoastră a împărți o poveste cu cineva, a împărtăși o poveste cuiva?

Îmi place să citesc romane polițiste, sunt pentru mine ca o evadare într-o lume a ficțiunii atunci când sunt bine scrise; lectura lor este ceva care îmi permite să-mi părăsesc timpul și locul imediate. Nu sunt neapărat memorabile. O poveste este ceva despre oameni și despre evenimente care se bazează pe fapte, fapte pe care pot să mi le imaginez și în baza cărora mi se dă voie să mă raportez la cei implicați. O asemenea poveste rămâne cu mine; ca povestitoare, mă provoacă să mă gândesc la ce e acolo. Poveștile au fost, de fapt, cu noi dintotdeauna. Vorbite, împărtășite până la momentul în care ar putea fi scrise, ele au dat sens, ne-au spus de unde am venit și pot fi o cale spre viitor. Sunt extrem de uimită și de bucuroasă că pot spune povești care ajung la cititorii din multe țări. Este o responsabilitate mare să-i onorez pe cei care și-au împărtășit istoriile; și iau această responsabilitate mai departe și îmbrățișez numeroasele oportunități pe care le am (Covid-19 fiind în prezent o piedică) de a călători și de a vorbi cu oameni care doresc să știe povestea din spate, povestea celui sau celei care mi-a oferit povestea primă.

Lucrați la o nouă carte, Stories of hope. Ce ne puteți spune despre ea?

Povestiri ale speranței este prima mea carte de non-ficțiune și este chiar despre arta de a asculta. Acesta ia forma unei serii de povești despre oameni remarcabili pe care i-am cunoscut, despre poveștile extraordinare pe care mi le-au împărtășit și despre lecțiile pe care ni le oferă. A fost o experiență de ascultare activă – intuitivă și activă –, care l-a determinat pe Lale Sokolov să-mi încredințeze povestea sa. Am fost inspirat în continuare de mulți dintre cititorii mei care își iau din timpul lor să-mi scrie și să-mi împărtășească poveștile lor. Vreau acum să spun cum am învățat să ascult și cum ne putem conecta cu ceilalți în aceste vremuri incerte. Cartea conține informații noi despre timpul petrecut cu Lale, despre cercetările mele legate de Cilka și despre următorul meu proiect de ficțiune.