Primul cuvânt care mi-a venit pe limbă când am auzit la TV știrea a fost: surpriză! Mi-am dat seama imediat că nu era, în fond, nicio surpriză. Poate doar un aspect al știrii era surprinzător. Despre ce e vorba? Iată, directorul Oficiului Național pentru Combaterea Spălării Banilor a fost reținut sub acuzația că și-a falsificat diploma de bacalaureat, uzând de falsul cu pricina ca să urmeze o facultate și ca să devină profesor universitar, fiind numit apoi, și încă de două ori, înalt funcționar de stat. Ați citit bine: prima verigă a lanțului slăbiciunii a fost falsificarea diplomei de bacalaureat. Ceea ce înseamnă că eventualele studii universitare ale falsificatorului și funcțiile lui s-au bazat pe un fals. Recunosc că mi-a trecut de la început prin minte faptul că numitul Laurențiu Baranga n-a urmat nicio facultate. Bacalaureatul l-a absolvit la treizeci și doi de ani. În fotografia prezentată la TV, omul părea a avea puțin peste cincizeci de ani. Surpriza aici intervine: cum demisia a survenit după un interval foarte scurt în care L.B. a ocupat înalta funcție cu pricina, mi-am pus întrebarea ce făcuse el în cursul a peste douăzeci de ani. Ei bine, am aflat că absolventul de liceu fără bac fusese profesor universitar și, vreme de unsprezece ani, director adjunct la ORNISS. Nu știți ce este ORNISS? Am aflat eu însumi când am fost numit ambasador la UNESCO. Este instituția care acordă accesul la secrete de stat. Nu pot să nu spun că m-am întrebat din prima clipă, ca tot naivul, cine sunt persoanele abilitate să decidă în privința accesului diplomaților sau al altor categorii de demnitari la tainele statului român. Și ce pregătire au, altfel spus, cine i-a instruit. În fine, cine îi alege și după ce criterii. Cazul m-a cutremurat: vasăzică, în România, aprobarea de a primi drept de acces la secrete de stat a atârnat o vreme de semnătura unui individ care și-a falsificat diploma de bac, probabil fiindcă n-a reușit nici la treizeci și doi de ani să-și încheie școala cum se cuvenea. Nici măcar liceul. Întrebare secundară: diploma de licență o fi validă? Nu m-aș mira să existe și o teză de doctorat, individul fiind profesor universitar. Ar trebui cercetată și teza. Iată cum un individ neșcolit, în fond, ajunge să dețină o putere practic fără limite vizibile asupra soartei multora dintre noi, a studenților, inclusiv.
Am făcut de mai multe ori observația că, în societatea românească, tot binele și tot răul pleacă de la școală. Mă confirmă într-un mod strălucit o carte recentă datorată lui Ioan-Aurel Pop, al cărei titlu l-a inspirat pe al editorialului meu, Veghea asupra limbii române. (Dacă vă gândiți la un celebru roman american cu un titlu asemănător, da, și el mi-a venit în minte.) E o culegere de eseuri despre dificultățile pe care limba română le întâmpină de la o vreme, având drept cauză a cauzelor școala proastă. Istoric de profesie, președintele Academiei Române dovedește o cunoaștere exhaustivă nu numai a domeniului său, dar și a istoriei limbii române. Ceea ce mi s-a părut cu deosebire remarcabil este faptul că autorului nu-i sunt străine fenomenele actuale care provoacă, ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă, degradarea limbii române. Competența în materie de istorie este cea care i-a sugerat, în majoritatea cazurilor, motivele profunde ale alterării vorbirii și scrierii. În definitiv, vorbim despre insuficiența studiului istoriei și limbii (al limbilor, îndeosebi al latinei!) în școală. Ioan-Aurel Pop constată, bunăoară, că ora de latină dispare după clasa a VII-a. Între timp, dacă sunt corect informat, limba lui Cicero nu se mai predă în nicio clasă. Sunt decenii bune de când gramatica nu mai formează obiect de studiu în liceu, cu excepția celor filologice sau pedagogice. În ce privește literatura română, programa e de-a binelea contraselectivă: mari autori clasici nu sunt nici măcar menționați în manuale sau în lecții. Lectura nu mai reprezintă o prioritate. Nici chiar la Facultățile de Litere. Limba scriitorilor clasici a constituit multă vreme un model de exprimare pentru cei care le-au urmat, ca și pentru vorbitorii de toată mâna. Astăzi, profesorii îi îndeamnă pe elevi să nu-i citească pe Sadoveanu sau Creangă, deoarece, chipurile, n-ar mai răspunde întrebărilor noilor generații. Nici scriitorii contemporani nu mai sunt recomandați elevilor, de obicei fiindcă nici profesorii lor nu-i citesc sau, când îi citesc, nu e cu adevărat vorba de cei valoroși.
Minunata carte a lui Ioan-Aurel Pop, pe care nu urmăresc s-o recenzez aici, las cronicarilor revistei această treabă, examinează minuțios efectele negative pe care neglijarea în școală a limbii și, odată cu ea, a culturii generale, le are asupra societății românești. O ironie poate fi considerat, de exemplu, obiceiul purtătorilor de cuvânt sau al liderilor unor partide de a da vina pe o proastă comunicare de câte ori comit câte o gafă politică. Desigur, comunicarea e de vină, dar nu în sensul presupus de gafeuri. În fond, ei sunt incapabili de o comunicare corectă și eficientă. Cu alte cuvinte, n-au învățat arta cu pricina, care se cheamă retorică, absentă din școală și greu de deprins în școala vieții. Din nefericire, plaja erorilor este imensă. Fiecare capitol al cărții bate în cuie un alt tip de eroare, în vorbire și în scriere: în presa scrisă, la TV, pe „burtiera“ ecranului, în comentariul invitaților, politicieni sau specialiști, în limbajul moderatorilor și reporterilor și unde nu. Doamne, cum vorbesc uneori profesorii înșiși, medicii, politicienii, sindicaliștii, jurnaliștii și atâția alții! Erori de falsificatori de diplome. Erori de plagiatori. Pe scurt, erori de neșcoliți. Biata limbă română! Aici, pe ruinele ei, șezum și plânsem. Ne întoarcem de unde am pornit: la școală. Vorbă veche românească: aici e buba. Nu pot să nu mă întreb, odată cu Ioan-Aurel Pop: ce-i de făcut? Nici măcar Shakespeare nu ne ajută: degeaba îl trimitem pe Caliban la școală. Acolo nu se învață mai nimic de când nu adevărații dascăli fac legea, ci „experții“, cum se autointitulează mai nou stricătorii de programe și de manuale, de limbă, de literatură și de istorie. Precum și de atâtea altele. Îi mulțumesc lui Ioan-Aurel Pop că a încercat să mă reconforteze moral.
P.S. Absolut de neînțeles atitudinea Bisericii Ordodoxe față de procesiunea ocazionată de Sărbătoarea Sfintei Parascheva: însuși Patriarhul a învinuit autoritățile de discriminare. Cu o zi înainte, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei din Iași ceruse derogare. Și dacă tot ne lăfăim în lanul de cuvinte, nu pot să nu atrag atenția Prea Fericirii Sale: cele două cuvinte nu sunt sinonime: primul acuză autoritățile de nerespectarea legii, al doilea le solicită îngăduința de a n-o respecta. Tot chestiune de limbă română. Care ascunde însă o alta, și anume lipsa de compasiune, în definitiv, față nu numai de miile de morți, dar și față de cei pe care atitudinea Bisericii îi condamnă la moarte ca urmare a încălcării regulilor impuse de pandemie. A doua zi după ce Patriarhul a cerut derogare, în Piața Universității din București, sute de adepți ai teoriei conspirației au protestat violent pentru „libertate“, ținând în mâini icoane și cântând Învierea. Iată o incitare la nesupunere civică. A pretinde că nu slujbele sau ceremoniile religioase creează focare de Covid 19, fiindcă în Sfintele Lăcașe s-ar respecta legea, este evident fals: numeroși preoți nu poartă măști în biserică, în timpul slujbei, inclusiv în timpul protestului din fața Mitropoliei ieșene sau din Piața Universității, ca să nu mai vorbim de nerespectarea distanței în biserici sau la proteste, de împărtășania cu unică linguriță a enoriașilor, și de celelalte. Câtor enoriași li se trage de aici boala nu știm. Dar câțiva ierarhi ai Bisericii, unii coronasceptici declarați, s-au îmbolnăvit sau au murit. Iar a-i încuraja pe credincioși să nege puterea virusului în biserică este curat obscurantism.
O nesfârșită tristețe mă cuprinde.