De ce n-am avut roman polițist

De ce, sub regimul comunist, romanul și filmul polițist de la noi – atâtea câte au fost – n-au avut aproape nici o trecere, dovedindu-se de o perfectă mediocritate? La o primă vedere, lucrurile ar fi trebuit să stea altfel: într-un regim în care poliția domnea atotputernică, iar reprezentanții autorității statale apăreau zugrăviți în cele mai favorabile culori, de ce nu s-a născut (în lumea ficțiunii) nici un comisar genial, nici un polițist eroic, nici măcar vreun ofițer de Securitate specializat în prinderea spionilor străini?

Am avut și noi câțiva prozatori specializați în policier, autori de succes în aria narațiunii cu bandiți și final fericit (Haralamb Zincă, Rodica Ojog-Brașoveanu, Mia Morogan și alții); dincolo de calitatea în sine a producției lor literare, constatăm că nici un autor român de acest tip n-a impus personaje cu adevărat memorabile. Spre deosebire de alte literaturi contemporane, cea română, de-a lungul ultimelor decenii, n-a oferit prozatori de succes în specia reputată tocmai pentru succesul ușor de obținut. De ce oare?

Pentru descifrarea misterului, să observăm că romanul ori filmul polițist se desfășoară într-un spațiu social bine determinat; înainte de a construi caractere, de a imagina intrigi verosimile, prozatorul trebuie să înfățișeze eroi cu o anumită ocupație, să observe locuințele lor, să urmărească ce mănâncă, ce prețuri plătesc, cum se îmbracă etc. Mai mult decât în alt gen de roman, în cel polițist realitatea trebuie să fie imediat recognoscibilă.

Or, tocmai această obligație devine în comunism o piedică. Pentru a schița un decor familiar, pentru a înfățișa orașul ori satul românesc, prozatorul ar fi fost obligat să descrie mizeria și uniformitatea așezărilor din țara noastră, cenușiul compact al vieții de zi cu zi. Unele romane ale Miei Morogan n-au putut vedea lumina tiparului din cauza realismului cu care autoarea înfățișa decorul urban românesc. Intriga conta mai puțin și se baza pe modele universale; dar peisajul material în care se mișcau eroii n-a fost acceptat de Cenzură. („Cum? Așa trăiesc oamenii la noi? Așa arată blocurile în care locuiesc? Se respinge!“).

Nu oribilul, cruzimea și crima din romanul polițist deranjau Cenzura ceaușistă, nu excepționalul, ci obișnuitul în care se petrecea acțiunea, monotonia și cenușiul dominant al vieții care răzbăteau din fundalul acțiunii.

În unele țări comuniste, unde marja de libertate intelectuală era ceva mai largă, existaseră câteva realizări remarcabile și în aria romanului polițist (Polonia sau Ungaria). La noi, asemenea realizări n-au fost posibile decât în foarte mică măsură pentru că, la București, Cenzura „sufla și-n iaurt“, dovedindu-se extrem de vigilentă cu tot ce ar fi putut aduce atingere ficțiunii oficiale despre viața îmbelșugată și fericită a poporului român.

Un alt impediment psihologic grav, deși mai puțin vizibil, a ucis în fașă romanul polițist românesc de până în 1989: e vorba de atitudinea instinctivă a populației față de autoritate. În țările democrate, oamenii văd de obicei în poliție garantul securității lor, instituția chemată să le asigure normalitatea, și se află astfel aproape întotdeauna de partea ei. În comunism, unde poliția secretă reprezenta autoritatea supremă a țării, oamenii normali nu aveau nici o încredere în acea instituție sumbră, care putea tortura sau ucide fără a da socoteală nimănui. Cum să existe roman polițist adevărat acolo unde frica de poliție ajunsese generalizată? Personaje precum comisarul Maigret, depozitar al încrederii cetățenilor în stat, deveneau imposibile; cum ar fi putut apărea un Maigret socialist, într-o țară în care actul de justiție era deseori unul politic și se rezolva printr-un telefon primit „de sus“?

Iată deci că și literatura cea mai inocentă politic, romanul polițist, ne readuce în miezul eternei probleme a libertății omului, a relației lui cu autoritatea, a sistemului social instaurat într-o țară sau în alta.