Misterele picturii

Spre deosebire de secret, care nu cere decît să fie dezvăluit, misterul se caracterizează prin natura sa irațională, care nu se poate supune înțelegerii și nu se lasă cercetată de lumina minții“. Cu această premisă se deschide panorama întocmită de fecundul critic și istoric al artelor Gérard Denizeau, un album superb ca realizare grafică și de înalt nivel prin valoarea lui instructivă.

Ne sînt înfățișate 50 de tablouri, din Antichitatea romană pînă în secolul XX, fiecărei opere consacrîn- du-i-se patru pagini; primele două oferă reproducerea integrală a lucrării și un comentariu de ansamblu asupră-i, iar următoarele – cîteva detalii la scară mărită, cu explicații relevante privind aportul lor specific. Parcurgînd pas cu pas albumul, constatăm că misterul are surse variate, pornind de la distanțarea în timp care întunecă referentul, trecînd prin voința artistului de a spori atracția operei sale și ajungînd la falsele enigme născocite de interpreți inventivi.

În Fresca misterelor din Pompei (sec. I î.H.), „nimeni nu se îndoiește că este vorba despre o celebrare sacră, dar marea întrebare rămîne cea a subiectului acestui ritual straniu“. Este ceea ce am putea numi „enigmă arheologică“, întrucît secolele au șters datele necesare înțelegerii. Tot astfel, în Plata tributului de Masaccio, „fresca este departe de a dezvălui toate secretele cronicii sale îndelungate“.

Un pas mai departe, Soții Arnolfini, tabloul lui Jan van Eyck, a generat o bibliografie vastă, dar nicio singură concluzie definitivă. Cum să ne explicăm faptul că, în oglinda din fundal, cuplul văzut din spate nu își mai dă mîna ? În ansamblu, imaginea din oglindă „se remarcă mai ales prin discrepanțele sale față de realitatea propusă de tablou“.

Nașterea lui Venus, pictura lui Botticelli, i-a incitat pe comentatori prin încălcarea canonului clasic: „oare gîtul nu este prea lung, gleznele nu sînt prost proporționate, umărul stîng nu e ciudat de alungit?“ Fascinația perenă a imaginii validează un enunț din prefața albumului: „Pentru ca o operă să marcheze spiritele pînă într-atît încît să se înscrie în istorie, […] ea trebuie să se sustragă regulilor al căror produs este.“

Furtuna lui Giorgione (titlu apocrif) „descrie un eveniment necunoscut, ale cărui urme s-au pierdut cu totul“. Tabloul deschide în mintea privitorului „abisuri de perplexitate“: cine-i femeia pe jumătate dezgolită care alăptează un prunc aparent străin? Dramatismul viziunii, cu norii scrijeliți de fulger, ne îndeamnă să credem că pictorul nu evocă un eveniment real, ci îl inventează ca parte a peisajului.

Crearea lui Adam, în marea frescă a lui Michelangelo din Capela Sixtină, abundă în detalii bizare și în motive misterioase. Creatorul și ceata lui de îngeri plutesc într-o mantie purpurie, pe care mulți comentatori au asemuit-o cu forma cutiei craniene. Iar brațul stîng al demiurgului înconjoară silueta unei femei cu identitate incertă. „Poate că ar trebui să vedem aici […] imaginea profetică a Evei“. Poate…

În tabloul Ambasadorii al lui Hans Holbein cel Tînăr sînt înfățișați, în aura prestigiului lor, doi diplomați francezi, figuri marcante sub domnia lui Francisc I. În partea de jos a lucrării, plutind în prim-plan, deslușim anamorfoza unui craniu; „avertismentul este limpede: oricît de strălucit ar fi un destin pămîntesc, nimic nu-l va scuti ca finalul său să fie moartea“.

Ospățul lui Baltazar, pictura lui Rembrandt, „face un mister din surprinderea unui mister“. Literele ebraice ale inscripției fatale nu sînt ordonate de la dreapta la stînga, ci pe cinci șiruri verticale. „Poate că artistul a vrut să sublinieze caracterul indescifrabil al inscripției pentru toți ochii, cu excepția celor ai profetului Daniel“.

Tabloul lui Velázquez Las Meninas, în centrul căruia figurează infanta Margarita flancată de două domnișoare de onoare, iar în partea stîngă autoportretul pictorului, ne deșteaptă curiozitatea printr-o enigmă insolubilă. Pe peretele din fund al încăperii, într-o ramă întune cată, apar părinții infantei, regele Filip al IV-lea și Mariana de Austria. Dar ce încadrează menționata ramă? Un tablou? O fereastră? O oglindă? Răspunsul se lasă așteptat, cele trei ipoteze avînd șanse egale.

În Marea odaliscă, Ingres a conceput „o siluetă ideală, extrasă din imaginația sa“. Tabloul sfidează normele anatomice, experții necăzînd de acord asupra numărului de vertebre suplimentare pe care pictorul și-a permis să le adauge.

Tabloul lui Georges Seurat O duminică după-amiază în parcul La Grande Jatte prezintă personajele în chipul unor siluete decupate, care derutează prin lentoarea mișcării sau, la limită, prin absența acesteia. Marea ciudățenie a pînzei rezidă în dubla ei perspectivă, pictorul folosindu-se de două puncte de fugă : din față în spate și de la dreapta la stînga.

În Femei la scăldat (Les grandes baigneuses) a lui Paul Cézanne, „marile siluete nedumeresc prin anonimatul lor tulburător: nici zeițe, nici curtezane, nici nimfe“. Lucrarea e plină de trăsături care intrigă și îi sporesc valoarea estetică.

Ultima lucrare prezentată în album este Imperiul luminilor de René Magritte, „una dintre cele mai enigmatice capodopere ale pictorului belgian“. Asistăm la o imposibilă juxtapunere a zilei și nopții: „jos, amurgul tîrziu, sus, zorii pe cale a lăsa loc dimineții“. Magritte a respins constant explicațiile mai mult sau mai puțin ingenioase, ale comentatorilor operei sale. Ar fi fost, cred, și nefiresc să le accepte. Pentru orice artist adevărat, propria operă păstrează colțuri de umbră, iar faptul acesta, departe de a indica un viciu al construcției, îi măsoară forța, trăinicia și plenitudinea. Caragiale declara că nu știe de ce s-a sinucis Anghelache, iar Beckett, întrebat de unii ce idee a vrut să exprime în Așteptîndu-l pe Godot, a dat un răspuns memorabil: „Dacă știam, aș fi spus-o în piesă!“