Cui i-e frică de cultură?

În Jurnalul ultimilor ani al lui Nicolae Iorga, la care m-am referit într-un editorial precedent, am descoperit o însemnare referitoare la pensionarea de guvernul Antonescu a marelui istoric. Nu trecuse decât o lună de la ieșirea din scenă a Regelui Carol II, fără „abdicare formală“, conform spuselor proprii, și, iată, noii guvernanți îi pensionau de-a valma pe mai toți profesorii universitari, începând cu „d-l Nicolae Iorga, profesor titular la catedra de istorie universală de la Facultatea de Filosofie și Litere din București și profesor titular la catedra de Istoria comerțului și industriei de la Academia de înalte studii comerciale și industriale“. Reproduc citatul din nota lui Andrei Pippidi, autor al ediției. Data este cea din „Monitorul oficial“: 17 octombrie 1940. Așadar, cu exact 80 de ani în urmă. Marele istoric mai avea de trăit doar o lună. Nu sunt pasionat de numerologie, dar „întâmplarea“ cu pricina nu-mi dă o stare sufletească prea bună, deși altul este motivul adevărat pentru care îi atribui o anu mită importanță. Schimbările de regim politic au fost însoțite, nu o dată, în istoria noastră modernă de astfel de eliminări de mari personalități culturale. Sigur, personalitățile politice, legate de un regim politic, au deseori soarta acestora. Mai ales când regimul, uneori atât cel înlăturat, cât și cel venit la putere, este unul autoritar. Cel puțin două exemple relativ recente îmi vin în minte. Am mai scris despre ele cu altă ocazie, dintr-o perspectivă diferită.

Doar opt ani au despărțit epurarea intelectualilor (universitari, academicieni) de guvernul Antonescu de aceea operată de guvernul Groza. Unul considerat, cel puțin o vreme, „guvern legionar“, altul, incontestabil comunist. Cu precizarea că eliminarea elitei intelectuale nu avea neapărat în toamna lui 1940 culoare ideologică. Pe lista publicată în Monitorul oficial“, se aflau laolaltă intelectuali de stânga și de dreapta, democrați și adepți ai fascismului, prooccidentali și germanofili. Selecția o pot face cititorii: Ion Simionescu, Dimitrie Pompei, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, C. Parhon, Emil Racoviță, Petre Bogdan, N. Vasilescu-Karpen. Și, cu voia dv., ultimul pe listă, N. Iorga. În 1948, noua Academie și noua Universitate vor funcționa după criterii politice clare, recuperându-i pe intelectualii de stânga, fie din convingere, fie din oportunism, fără o alegere scrupuloasă, alegere care se va produce treptat, niciodată absolut radical, conform intereselor PCR. E, între alții, cazul lui Al. Rosetti sau Tudor Vianu, înlăturați inițial de la catedră și rechemați nu după mult timp. Nu și al lui G. Călinescu, care a dispărut de la catedră în 1950, victimă a cabalei puse la cale de studenți și de profesori comuniști, în cap cu Ion Vitner, Ileana Vrancea și Vicu Mândra, având ei înșiși la butoane același PCR. Generația mea a avut șansa de a învăța carte de la Rosetti și Vianu, reveniți la catedră, dar pe Călinescu l-a prins doar ca profesor onorific, readus de George Ivașcu după aproape un deceniu de privațiune academică.

Din Documentele desecretizate de președintele Traian Băsescu și puse la dispoziția Comisiei Tismăneanu, publicate ulterior în trei volume de regretatul Mihnea Berindei și de colaboratorii lui, Dorin Dobrincu și Armand Goșu, se vede că, abia instalat la putere, regimul lui Nicolae Ceaușescu are în agenda lui politică reorganizarea Uniunii Scriitorilor și numirea unei noi conduceri. Hotărârea cu pricina este cea de 12-a. Înainte de multe altele privitoare la politică, la Securitate sau la Biserică. Am publicat în România literară textul Hotărârii înainte de apariția cărții. Nu întâmplător, apariția în revistă a coincis cu o Hotărâre a abia numitului guvern Ponta, care se referea la reorganizarea ICR și îi obliga pe șefii acestuia, H.R. Patapievici, Mircea Mihăieș și Tania Radu, să demisioneze. (Știind prea bine că va ieși scandal, Ponta a apelat la mine să fiu noul președinte, în speranța că vechea echipă nu mă va contesta. Am refuzat, nu numai din motive personale, dar și bănuind de ce tocmai la mine apelase primul ministru).

Graba cu care, iată, în trei cazuri oarecum diferite și despărțite prin trei sferturi de secol, puterea recurge la același tip de măsuri în domeniul culturii, care, oricât ne-am amăgi, nu e unul prioritar în politică, dar spune multe despre temerile politicienilor legate de cultură. Nu doar că mulți dintre politicieni sunt inculți. Într-unul din numerele pe octombrie ale hebdo ma darului francez „LObs“, am citit un comentariu foarte interesant despre incultura elitelor intelectuale din Franța actuală. Să ne calmăm, nu numai la noi se întâmplă. E vorba de o frică de cultură. Da, o frică ascunsă deseori sub dispreț, e adevărat, dar care tot frică rămâne. Nu mă simt în stare să explic de ce. Mă gândesc că nu poate fi la mijloc o frustrare, care s-ar manifesta cu totul altfel. Frustratul e victima unei dorințe pozitive neînde plinite. În cazul fricii de cultură nu e nicio dorință. Mai degrabă, o ambiție sau o invidie, nu neapărat conștientizate, dar bine înrădăcinate în mentalul individual și colectiv. Care se transformă în respin gere și, la limită, în ură. De ce el și nu eu?! De ce ei și nu noi?! O explicație idealistă a fricii de cultură datează de mult timp. Eu însumi am crezut la un moment dat că spiritul învinge întotdeauna sabia. Doar că, la vârsta mea de astăzi, știu că victoria cu pricina este totdeauna postumă. Sabia învinge, aproape de fiecare dată în prezent, spiritul învinge totdeauna în posteritate. Și mai știu că frica de cultură e singurul reflex pe care inculții nu și-l pot controla: frica de posteritate. Precum atâția necredincioși care îl descoperă pe Dumnezeu doar în momentele de cumpănă.