omul aflat la răspântie
Frica pune stăpânire pe omul
aflat la răspântia clipei
cât durează clipirea unei stele
spre stingere.
Uneori am vrea să fim
cât mai departe
de ceea ce nici moartea
nu mai poate desparte
acum aici
mâine dincolo
trași pe o roată
scârţâind a neîndurare
fără de aer și nici respirare
suntem mai mult
decât putem să ne imaginăm
alunecăm repede repede
pe o netedă lespede
cum moartea ne curăţă fără cruţare
de rămășiţe de viaţă
de o trăire fără măsură
pe măsură ce uităm că trăim.
Acum ne hrănim cu aer
în loc de cuvinte
cum din senin, atât de curat
moartea citește
ea singură
numele nostru
scris pe curat.
Frica ne apără de noi înșine
de-a nu cădea
în preajma cuiva
și de a ne înstrăina.
Frica e arma cea mai teribilă
ea nu ucide și nici nu ţintește
decât asupra omului
când ceva pare a-l prigoni
și a-l izgoni din casa nașterii sale
din prea largul unei întinderi
care ne cuprinde și ne surprinde
mai singuri decât am fi fost vreodată.
Teama de celălalt e teama
de noi înșine.
Nu știm nu știm ce va urma
de nu cumva voi fi chiar eu
următorul.
Urmez o cale
fără nimeni înaintea mea.
E calea umană a suferinţei
când nici părinţii nu-ţi sunt de ajutor.
Nu au nici o vină că te-ai născut
ești doar fructul iubirii lor.
Ești lacrima mamei tale
suspinul ei de moarte
știutoare și presimţitoare
că va fi vai de cel care vine în lume
și lumea nu-l va recunoaște
nici ca fiu, nici ca frate.
Și dincolo de moarte.