Literatură memorialistică

Literatura memorialistică s-a bucurat și se bucură de mult interes, atât din partea istoricilor, cât și a istoricilor literaturii. Pentru istoric, memoriile sunt o sursă prețioasă pentru a afla în detaliu cum era viața bunicilor și străbunicilor noștri, nu numai cum s-au produs anumite evenimente importante, și această privire asupra tiparului unor existențe care ne-au precedat este adesea mai importantă și mai lămuritoare – într-un larg orizont uman – decât datele concrete, cine cu cine a făcut un pact, cine contra cui a complotat și altele de același fel. Istoria evenimențială, în care contează instituțiile și liderii de opinie, răsturnările de situații și marile seisme produse de mișcări politice într-o evoluție dezordonată, cedează treptat pasul în fața istoriei larg deschise elementului uman până la a ajunge să interfereze cu sociologia, cu economia politică și, în ultimă instanță, cu literatura, respectiv cu literatura amintirilor. Pentru aceste motive și pentru altele încă am considerat că e util să prezentăm cititorilor apariția unui volum de studii care sprijină aceste idei, deschizând larg poarta privirii noastre curioase asupra memorialisticii și a felului cum aceasta se implică în studiul literaturii: Memorialistica românească: teorie și istorie literară este titlul unui volum recent apărut sub egida Institutului de Filologie Română „Al. Philippide“ din Iași.

Cel mai interesant, cel puțin din perspectiva calității materialului prezentat‚ mi se pare cel semnat de Astrid Cambose și intitulat O voce renăscută: Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (p.135-164). Subiectul nu este necunoscut, căci despre corespondența fostei soții a lui E.Lovinescu cu fiica sa Monica – vocea și prezența unei conștiințe publice atât de necesare pentru încurajarea celor rămași în țară, sub călcâiul regimului „democrat-popular“ de după război – s-a mai scris, în primul rând în cartea Această dragoste care ne leagă: reconstituirea unui asasinat, de Doina Jela, și apoi în ediția propriu-zisă a corespondenței Ecaterinei Bălăcioiu (care și-a reluat numele după divorțul din 1934, dar a insistat ca fetița să-și viziteze în fiecare zi tatăl) cu fiica sa, Monica, Monica Lovinescu de la Vocea Europei libere din anii șaizeci. Despre relația dintre mamă și fiica iubită, Astrid Cambose dă un citat elocvent din volumul La apa Vavilonului: „Era prietena mea cea mai bună, bună de joc și de serios, dublul meu înnobilat, conștiința mea cea mai înaltă… nu mă răsfăța, mă crea“ (p.138). În această relație specială intervine ruptura prin plecarea fiicei la Paris pentru un doctorat cu o bursă obținută de profesorul Basil Munteanu (comparatist cu o bună faimă la Paris) și cu una dintre ultimele ocazii posibile, în septembrie 1947: dacă fiica avea credința că pleacă pentru doi sau trei ani, mama sa „avea presentimentul că despărțirea va fi pentru totdeauna“. Cu destule experiențe triste în viață sau doar cu o presimțire funestă, spune autoarea, „Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu avea presentimentul că despărțirea va fi pentru totdeauna“.

Așa a și fost, dar în condiții de o neomenie caracteristică pentru primii ani ai noului regim: mutată la o școală muncitorească, cu un salariu mizer pentru 12-16 ore de muncă pe zi, avea totuși tăria să-i scrie în fiecare zi câte o carte poștală fiicei, iar comportarea ei când era vorba de fiica iubită era „supraomenească“, ținând seama, mai ales, că n-a crezut nici un moment că va putea pleca la Paris, la fiica ei, care făcea demersuri în acest sens. A fost arestată în mai 1958, condamnată la 18 ani temniță grea și moare la Văcărești în 1960, pedepsită pentru că a refuzat să-i ceară Monicăi o atitudine mai favorabilă noului regim în emisiunile ei, lăsând, prin colegele de detenție, mesajul de adio și de îmbărbătare pentru fiica sa: „il n’y a pas de quoi rougir“.

Dintre celelalte studii se mai remarcă acela al lui Șerban Axinte dedicat doctorului Emil Dorian, medic și scriitor de oarecare suprafață, poet, romancier și traducător, despre activitatea căruia autorul textului nu dă nici un detaliu anterior anului morții, 1956, ceea ce e totuși insuficient. Copil fiind, l-am cunoscut (eram vecini și tatăl meu, medic și el, se consulta uneori cu el: eu îl „consultam“ chiar mai des și la el l-am văzut prima oară pe Gala Galaction, cu care era prieten) și am păstrat multă vreme un volumaș cu traducerile sale din Heine, în Biblioteca pentru toți, pe care mi-l dăruise. Printre cele mai ample și mai consistente în volum este textul lui Zamfir Bălan despre un Fals jurnal de călătorie: „Spovedania unui învins“ de Panait Istrati, textul rezultat și publicat în urma călătoriei sale prin Uniunea Sovietică, în 1927, împreună cu Nikos Kazantzakis, în care sunt expuse și diferențele, și transformările petrecute în lungul acestei experiențe, în care scriitorul român își pierde admirația pentru lumea nouă pe care o vede la Răsărit: „pentru Panait Istrati lucrurile erau clare: inima mea e moartă“, dar nu și pentru Kazantzakis (p.50): „Panait Istrati a descins în URSS cu convingerea că aici va întâlni modelul de umanitate la care visa, lumea care ar fi corespuns principiilor sale“, și-a dat seama că s-a înșelat și a suferit.

Un subiect atractiv are articolul Dianei Blaga despre Reprezentări ale boemei literare și artistice în memorialistica românească, text consacrat mai ales perspectivei culturale a acestui loc privilegiat: locul în care se adună celebra „boemă“ literară. Autoarea proiectează istoria boemei bucureștene pe amintirea boemei care și-a început cariera la Paris, precum a făcut Minulescu, în umbra lui Murger și a grădinii Closerie des lilas. Nu știu dacă „mitul geniului romantic și mitul scriitorului boem sunt ambele asociate tinereții și ideii de creație“, cum spune autoarea (p.94), cel puțin în literatura românească, unde boema e o condiție socială (mai degrabă inferioară), și nu o dovadă a creativității: opusul ei este distincția englezească lui Dinu Nicodin, autorul romanelor Lupii și Revoluția, apreciate (și) pentru larghețea primirilor sale stropite cu whisky, băutură pentru care Neagu Rădulescu pretinde că tinerii scriitori români aveau o admirație sinceră, dar într-o formă care trăda incultura scriitorilor noștri: „Ne-a dat să bem, cum dracu îi zice mă?… Cu ui parcă începe…“. Surprinzător pentru mine este faptul că autoarea nu folosește și una dintre numeroasele ediții ale cărții lui Neagu Rădulescu Turnul Babel, din care am citat mai sus, unde se găsesc numeroase exemple de boemă bucureșteană și dezordine bahică, într-o perspectivă umoristică, dar nu inventată.

Adevărul este că aceia care au studiat epoca au trasat câteva coordonate ale locurilor în care zăbovesc scriitorii, le-au făcut cunoscute, dar câteodată mai taie și din coada pisicii: Ioana Pârvulescu a arătat, într-o carte admirabilă despre București (Întoarcere în Bucureștiul interbelic), că la cafeneaua din acea vreme nu intrau decât bărbații și când Ion Barbu (care-și făcea veacul la Capșa, unde și lucra, cum știm din mai multe surse) întârzia peste măsură, Gerda Barbilian pierdea răbdarea, dar nu mergea direct, ca o soție autohtonă, ci intra tiptil în localul rarefiat de consumatori și trimitea un chelner să-l cheme, iar vizita neobișnuită avea „ceva din pătrunderea unei femei în altar“.

O temă foarte interesantă abordează comunicarea Cum este rememorată comunitatea? Imagini și simboluri comunitare în memorialistica „Vieții românești“ de Maricica Munteanu, unde autoarea pleacă de la o afirmație a lui Mihai Sevastos din Amintiri de la „Viața românească“, după care „Adevăratul fundament al grupului de la Viața românească l-au constituit excursiile“ (p.295), cărora li se adaugă vânătoarea („un alt tip de sociabilitate înrudită cu excursiile la munte este reprezentată de expedițiile cinegetice… Vânătorii pătimași își organizau excursiile în redacție“). De fapt, constată autoarea, nu atât vânătoarea îi adună pe prieteni, ci rememorarea episoadelor cu acest „ceremonial al timpului petrecut împreună, când se stă la taclale și se spun povești și istorii din trecut“. Sadoveanu însuși elogiază această „tovărășie plină de cordialitate cum, vai!, nu se mai găsește între ceilalți muritori… simplicitate și voie bună în mijlocul naturii veșnice“. Toate acestea sunt adunate și expuse pentru a întări ideea că imaginea „comunității absente“, a celor care dispar în timp, este evocată de continuitatea asimetrică a celui care supraviețuiește prin moartea celui de lângă tine. Aplicată la istoria unei comunități coerente precum aceea de la „Viața românească“, moartea produce suferință pentru că lasă un gol sensibil, respectiv o „descentrare“ a individului rămas. Comunitatea absentă devine amintire, o comunitate „imaginată“, ale cărei contururi se modifică treptat.