Colson Whitehead a reușit o performață foarte rară, chiar unică, din cîte știu. Să obțină două Premii Pulitzer pentru ficțiune din numai patru ediții: în 2017 pentru Calea ferată subterană (The Underground Railroad, 2016, distins și cu National Book Award) și în 20 20 pentru Băieții de la Nickel (The Nickel Boys, 2019). Alți dubli laureați au fost John Updike și William Faulkner, dar premiul le-a revenit la un interval de 8-9 ani. Romanul Băieții de la Nickel, cel mai recent al său, a apărut anul acesta și în România, la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, în traducerea remarcabilă a profesorului George Volceanov, a cărui competență în argoul limbii engleze are un rol important în transpunerea textului în românește. Sînt demne de elogiat și notele foarte precise prin care traducătorul explică nume de evenimente, cărți, șlagăre, filme aparținînd culturii pop americane din anii 1960, dar și evenimente din istoria Statelor Unite.
Apartenența lui Colson Whitehead la comunitatea afro-americană nu i-a ridicat niciun obstacol în obținerea unei educații elevate. Născut în 1969 la New York și copilărind în Manhattan, ca fiu al unor părinți cu afaceri de succes, el a studiat la Trinity School din cartierul natal și a absolvit apoi Universitatea la Harvard, în 1991. Cu totul altfel decît eroul romanului său, Elwood Curtis, care ajunge la Şcoala de corecție Nickel, în Florida, prin 1963, cu puțin înainte de apariția legilor drepturilor civile (1964), care au pus capăt discriminării legale bazate pe rasa unei persoane, și de acordarea neîngrădită a dreptului la vot populației de culoare (1965, în administrația Johnson), deși acest drept exista teoretic încă din 1870.
Romanul lui Colson Whitehead este bazat pe fapte reale de care autorul a luat cunoștință întîmplător în 2014. Instituția ficționalizată în roman drept Academia Nickel a existat cu adevărat și a funcționat între 1900 și 2011 ca Dozier School for Boys, o școală de reeducare, pentru o vreme cea mai mare din SUA. După închiderea școlii, cunoscută prin zvonuri pentru abuzurile și violențele pe care le adăpostea, săpăturile pe terenurile vaste ce urmau să devină locul unor centre comerciale au dus la descoperirea unor cadavre, 55 la număr, îngropate în alte locuri decît cimitirul oficial al „campusului“. Ancheta care a urmat, începînd din 2012, a dus la descoperirea altor cadavre, unele identificate prin teste ADN. Mai mulți „elevi“ ai școlii au murit acolo. Familiile celor dispăruți, conform romanului și probabil realității, erau informate, dacă ajungeau să întrebe, că respectivii „au evadat“ din școală. În 2017 s-a organizat o ceremonie prin care autoritățile au prezentat scuze unor supraviețuitori și familiilor unor decedați. Tardiv și inutil, desigur. Cercetările au continuat, și chiar în 2019, anul apariției romanului, alte 27 de morminte improvizate au fost descoperite. Se bănuiește că peste 100 de tineri au fost îngropați în secret pe terenurile școlii.
În anii 1960 a funcționat realmente la Dozier School o zonă de tortură poreclită „Casa Albă“, ca și în roman, unde erau bătuți (în încăperi separate) băieții albi și cei negri cu niște curele de piele avînd catarame din metal. Personajul Elwood trece și el pe la „Casa Albă“, fără nicio vină, ca simplă „inițiere“. De fapt, Elwood a ajuns la Casa Albă nevinovat. El era un băiat de culoare victimă a unui abuz judiciar. Părinții au dispărut în necunoscut, fără preaviz, abandonîndu-l în grija bunicii lui, Harriet. Elwood era diferit de adolescenții din jurul lui. Asculta mereu un disc cu discursurile lui Martin Luther King despre abolirea legilor rasiale, voia să studieze la colegiu și chiar a pornit-o spre el în ziua deschiderii cursurilor. Din păcate, a fost luat la „autostop“ de un bărbat de culoare care conducea o mașină pe care tocmai o furase. Din cauza acestui amănunt, pe care nu avea cum să-l știe, Elwood a fost încarcerat la Nickel.
În școala de corecție, printre diferite aventuri și incidente violente cu paznicii, între care se ilustrează prin cruzime paznicul-șef Spencer, dar și cu colegii, Elwood devine prieten cu Turner, un alt deținut, aflat la al doilea „sejur“ la Nickel. Față de Elwood care este un revoltat, preocupat de dreptate și abolirea segregării rasiale, Turner este un adaptabil care nu vrea să aibă probleme. Turner știe să ia prafuri care să-i provoace dureri de burtă ca să se poată adăposti la infirmerie, nu poartă discuții periculoase și nu-i provoacă pe paznici. Elwood și Turner sînt scoși din campus ca să lucreze pentru diferite persoane, aceasta fiind o învîrteală a paznicilor de la Nickel, alta fiind vînzarea clandestină a unei părți din proviziile școlii către proprietari de mici magazine.
un episod aparte sînt meciurile de box la care paznicii pariază clandestin. Un meci de box este perfectat între un băiat alb și unul negru. Acest fragment a putut fi citit de altfel chiar în paginile României literare, ca avanpremieră editorială. Turner surprinde momentul cînd paznicul-șef Spencer îi cere lui Griff, boxerul negru, puternic dar sărac cu duhul, să se lase învins și amenințarea că altfel „îl va duce în spate“. Adică în spatele școlii unde erau prinse de copaci inele de oțel. Victimele erau legate de ele și bătute cu cravașa. Griff pare că a înțeles dar, în ring, nu ține seama de cererea lui Spencer și îl învinge pe Chet cel Mare, favoritul alb. Evident că noaptea este dus „în spate“, omorît în bătaie și îngropat pe furiș. Băieții negri se iluzionează că eroul lor a evadat.
Pentru că încearcă să anunțe autoritățile de cele petrecute la Nickel, Elwood este băgat într-o carceră și bătut de Spencer. Turner află că prietenul lui va fi „dus în spate“, lichidat și îngropat în secret. Îl ajută pe Elwood să iasă și evadează împreună cu el. În încercarea de evadare, Elwood e împușcat. Cititorii își dau seama doar la final că omul care-și spune „Elwood“ în prezentul anilor 2000, la New York, este Turner care a luat numele prietenului omorît în Florida și a trăit decenii sub acest nume.
Romanul lui Colson Whitehead este scris simplu și dinamic, impresionează prin faptele descrise limpede, unele abominabile, altele luminoase. Romancierul le înșiră egal, cu răceală. Deși este, evident, o carte care condamnă rasismul în general și pe cel din sudul SUA și din instituțiile de pedeapsă în special, nu este tezistă și tendențioasă. Nu toți albii sînt obligatoriu ticăloși și nici toți oamenii de culoare nu-s ușă de biserică, începînd cu părinții lui Elwood care dispar fără a spune nimic și fără a mai da vreun semn de viață. Turner însuși se substituie lui Elwood Curtis în 1964 și spune adevărul soției lui abia în 2014, cînd hotărăște să se întoarcă în Florida și să depună mărturie despre el și Elwood.
Băieții de la Nickel este și un roman despre solidaritate, despre prietenie. De fapt, Turner învață de la Elwood, ajunge să aibă în societate o poziție onorabilă și să creadă că Elwood ar putea fi mîndru de el. Cu toate acestea, Turner, făcînd un gest de loialitate și transmițînd scrisoarea lui Elwood autorităților venite în control la Nickel, a comis un rău pe care și-l reproșează peste decenii. Dacă ardea scrisoarea, Elwood ar fi scăpat cu viață după lunile de detenție. Povestea ficțională a lui Colson Whitehead se alimentează din realitate, aceea unde e foarte greu uneori să faci distincția între bine și rău, între curaj și lașitate. Mai rău încă, lupta pentru adevăr nu duce la consecințe fericite. Turner își asumă să trăiască în locul lui Elwood, dar evitînd riscurile înfruntate de acesta.
Colson Whitehead, copleșit de premii și elogii, intră în istoria literaturii americane cu romanele anterioare, dar și cu povestea aceasta dificil de transpus în cuvinte pentru care alege calea relatării firești, realiste, convingătoare.