Marco Bellochio cu filmul său, Trădătorul, prezentat la Cannes anul trecut, încearcă să intre într-o galerie de clasici ai filmelor făcute despre mafie. I-aș numi aici pe Francis Ford Coppola cu gangsterii lui romantic-glamoroși, cu o demnitate aproape funebră, cu un timbru al vocii inubliabil, și Martin Scorsese cu mafioții săi de origine italiană, purtând patria în accent, meniu și tradiții, cu personaje extrem de colorate, aproape exotice, identificabile printr-un tic sau vreo preocupare maniacală. Nu trebuie uitată influența unui serial emblematic care a configurat un profil indelebil unui subgen al filmelor cu gangsteri precum La Piovra (1984) al lui Luigi Perelli și Damiano Damiani, unde mafioții dobândesc o alură tragică, aristocratică, unde crima este hybris ca în Orestia. Însă cel care a rupt cumva cu tradiția mafioților de tipul el desdichado, nervalieni,-coppolieni, sau cu cei picarești de tipul goodfellas ai lui Scorsese este Mateo Garrone cu Gomorrah (2008), cu o viziune lucidă, anticalofilă, aproape mizerabilistă asupra sordidului gore al mafiei napolitane, Camorra. Într-un fel, acest foarte restrâns tablou precizează și provocarea care se află în fața lui Marco Bellocchio, de a evita cumva pastișa, căderea într-un maniersim de la care nu s-a salvat nici Scorsese cu Irlandezul: Asasinul mafiei (2019), o recapitulare-reîncercare a temelor principale ale narativului gangsteresc, de a descoperi o altă intrare în poveste. Poate de aceea, conștient, regizorul încearcă să schimbe perspectiva, cu un răspopit, un mafiot care a acceptat să colaboreze cu poliția într-un context legislativ care a favorizat protecția martorilor în anii ’80 când puterea mafiei atinsese o anvergură fără precedent. Fapt real, în războiul declanșat împotriva ei și-au pierdut viața doi judecători curajoși, Giovanni Falcone impersonat în film de către Fausto Russo Alesi și Paolo Borselino, ambii asasinați în 1992. Însă vedeta filmului, „legenda“ cum i se spune deloc ironic, este Tommaso Buscetta (Pierfrancesco Favino), don Masimo, care decide să coopereze cu justiția după ce fiii săi din căsătoriile anterioare sunt asasinați, și în condițiile în care îl așteaptă aceeași soartă într-o operațiune fără precedent de epurare internă. La aceasta se adaugă perspectiva de a trăi cât mai departe, în SUA, într-un regim de protecție al martorilor extrem de favorabil alături de familia sa, satisfacția unei vendetta față de ucigașii fiilor săi și a altor rubedenii și o mărturisită simpatie pentru judecătorul Falcone. Altfel, pentru a reînnoda cu tradiția, filmul lui Bellocchio debutează cu un clișeu, acela al sărbătorii zgomotase, în stil italian, în familia extinsă adică famiglia, Cosa Nostra. Loialitatea, structura militară și relațiile de familie propriu-zise cimentează solidaritățile într-o organizație criminală care însă se legitimează ca păstrătoare a tradiției cu expresia ei la nivelul unei culturi locale, cea a Siciliei. La petrecerea de Santa Rosalia, șefii sunt anturați de unchi, veri, nepoți, foste și actuale soții și fotografia de grup îi reunește într-un adevărat tablou de familie. Tomasso Buscetta nu se află printe șefi, dar ocupă o poziție importantă în ierarhie, așa încât își poate muta afacerile în Brazilia, la Rio de Janeiro, unde este arestat și anchetat după model sud-american, adică torturat, pentru a fi ulterior predat autorităților italiene care-l preiau cu o delicatețe subliniată de la formele de adresare la micile îngăduințe și politețuri. Revenirea în țară se face pe fondul unor reglări de conturi în interiorul mafiei cu un șef de o cruzime fără precedent, Toto Riina (Cali Nicola), și un adjunct la fel de lispit de scrupule tovărășești precum Pippo Calo (Fabrizzio Feracanne), care comandă execuții ce trec de la membri marcanți ai Cosa Nostra la membri de familie neimplicați direct. Această oarbă furie criminală explicată și prin trecerea la traficul extrem de profitabil cu heroină, drogul la modă, creează disidențe și regrupări, și justifică defectarea lui Tomasso care va nega tot timpul rolul infamant de turnător, de „șobolan“, acuzându-i pe capii mafioți de a fi trădat nobilele idealuri ale organizației așa cum a fost ea concepută inițial ca un fel de fratrie haiducească, miliție locală. Este imaginea pe care încearcă s-o vândă fără succes și judecătorului Falcone, disociind organizația de excesele zeloților, atribuindu-i chiar o dimensiune umanitară. Bellocchio își umanizează personajul prin vicii comune, chiar apăsat tradiționale cum ar fi pasiunea pentru femei în detrimentul puterii, dar nu ne lasă să uităm nici măcar la finalul filmului că „legenda“ este totuși un ucigaș, sentimental ce-i drept, cu scrupule, un om de onoare cum se și prezintă public. Într-un fel, aceasta este și problema cu un personaj principal al cărui „eroism“ este probat o singură dată când este torturat de către poliția braziliană, aducând cumva cu Tony Montana din Scarface al lui Brian de Palma, dar care acumulează o pasivitate greu de gestionat. Lipsește filmului acea alertă care crea intensitatea unui vivere pericolosamente gangsteresc, și cele câteva asasinate prezentate cu cronologia lor au ceva leșinat, deși sunt mult mai aproape de realitate. Centrul de greutate se mută pe procesul care se desfășoară cu acuzații plasați în mici celule cu gratii, chiar în sala de judecată.
Regizorul scoate în evidență atât culoarea locală, cât și ferocitatea acestor șefi mafioți. Asocierea direct-zoologică cu animalele din cuști, un tigru sau o hienă, printr-un transfer simbolic evidențiat, nu lasă niciun dubiu. Un capo se dezbracă în pielea goală invitându-l pe signor judice să-i facă sex oral, un altul face o criză de isterie, un altul își manifestă nervozitatea în fața asistenței, citându-l pe Michel Butor, împreună ca o galerie de fotbal mafioții urlă, tropăie, insultă, gesticulează, figurile patibulare asociindu-se celor crunte de mardeiași sau vulpești-onctuoase de unchiași ucigași. Imaginea obținută este aceea a unui bestiariu, una grotescă în care nu încape urmă de calofilie, de simpatie, înțelegere sau demnitate. Tabloul acesta contrazice tabloul inițial de familie cu care filmul debuta, este de fapt contrapunctul lui polemic, distructiv. În schimb, acest mafiot de lux, Don Masimo, cu aspectul său de vedetă de show bizz știe să își aleagă un costum pe care întâmplător îl probează la același croitor la care vine și președintele Italiei, Giulio Andreotti, are maniere, își conduce destul de bine discursul, știe să polemizeze astfel încât își surclasează și descurajează contestatarii, are ștaif, aplomb, pe care le contrapune zbieretelor și insultelor. Bellocchio păstrează față de personaj o calculată ambiguitate, este omenos – prin contrast, nici nu e dificil –, asumă valori, onoarea, loialitatea, în discurs ca un abil politician, dar și un dur care rezistă unei anchete realizate prin tortură în pușcăriile braziliene. Inteligența și sensibilitatea sunt alte două atuuri ale sale, prima valorificată într-un episod de tinerețe unde tânărul mafiot nu își poate îndeplini sarcina de a asasina un alt tânăr care are prevederea să-și folosească copilul drept scut, știind că astfel nu se va trage asupra lui. Atenția pe care o acordă detaliilor, de pildă modificarea unui cuvânt într-un hit al lui Toto Cutugno în loc de italiano, siciliano, pronunțată într-un restaurant din New Hampshire decide nu doar părăsirea imediată a localului, ci și schimbarea orașului, pentru că Don Tomasi știe cât de lung este brațul mafiei siciliene.
Filmul este pigmentat de câteva documente vizuale din epocă, însă reconstrucția are uneori voit sau nu, cel puțin pe segmentul brazilian, ceva dintr-o telenovelă și nu dintr-un western spaghetti, pentru că tocmai ceva esențial, sugerat spre final, lipsește din portretul acestui mafiot transformat în businessman, nu atât îmbogățit, cât îmburghezit. Acest ceva este chiar mafiotul, pistolar sau cuțitar după caz, în orice caz un asasin la comandă, un om de acțiune. Don Tomassi arată ca o vedetă de cinema, dar nu un mafiot sadea, nu pentru că i-ar lipsit atributele fizice, corpolența, tenul măsliniu, aspectul aproape creol, cât pentru că nimic din acțiunile sale nu revendică acest lucru. Un bun soț, un pater familias, indiferent de antecedentele sale amoroase, prezent la sărbătorile importante, cuminte chiar și atunci când își cumpără o armă automată pe care o afișează fără să o poată folosi vreodată. Don Tomassi nu este surprins niciodată in action, permanent pe fugă, un urmărit, un om care se ascunde, care se teme, chiar dacă declară contrariul. El nu doar că scoate din scenă o generație de mafioți, dar odată cu ea iese și el.