„Prea cartezian pentru spațiul românesc, prea sensibil pentru rigoarea sentimentală franceză“ – așa cum îl caracterizează primul și singurul monograf de până acum, Cristian Florin Popescu, în cartea Basil Munteanu, contemporanul nostru – studiu monografic (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2003, p. 2) – autorul deja celebrei Panorama de la littérature roumaine contemporaine se decidea în 1946 să se stabilească în Franța. Plecat la timp din calea sovietizării țării, Basil Munteanu era conștient de riscurile pe care și le asuma în privința integrării în spațiul cultural din Hexagon, deoarece, cu trei ani înainte, scrisese într-un eseu despre lipsa de permisivitate a societății franceze la elementul alogen: „Societatea franceză admite foarte greu în sânul ei elemente străine, fie oameni, fie idei, fie fapte, și numai după o îndelungată punere sub observație. Neprevăzutul, înainte de a fi asimilat de omul și de societatea franceză, la fel de stăpâniți de acel «besoin de nécesité» de care vorbește Claudel, le pare la prima vedere irațional, absurd, lipsit de necesitate, nesociabil (s. a.). Lecțiile de relativitate, invitațiile ironice la o mai latifundiară înțelegere a lumii, pe care le administrează un Montaigne, sau un Montesquieu în Lettres persanes, nu par să fi învins rezistențele bine întemeiate și motivate ale sociabilității franceze“ (Forme de sociabilitate în literatura franceză, Sibiu, Institutul de arte grafice „Dacia Traiană“, 1943, pp. 6–7).
Prin ceea ce a întreprins și a scris în următoarele trei decenii, Basil Munteanu a dovedit că a respectat cu fidelitate cele promise într-o scrisoare prietenului Perpessicius, în februarie 1947: „Am stat la Paris 17 ani înainte de război. Totdeauna mi-a fost dor de țară, dar niciodată ca astăzi. De ce nu trag consecințele acestei stări sufletești, îmi vei spune. Te las să răspunzi singur: oricum va fi, oricum voi fi interpretat și judecat, vreau ca D-ta să păstrezi convingerea că astăzi, ca și ieri, aleg calea cea mai grea, cea mai aspră; că încerc cu totală bună-credință să-mi croiesc un drum legitim printre datorii numeroase și contradictorii. […] Vreau să mai știi – și s-ar putea ca aceste cuvinte să devină testamentare – că niciodată lucrul și destinul românesc nu vor fi absente din conștiința mea și că le voi impune tuturor aici în aceeași măsură în care mă voi impune eu însumi“ (apud Cristian Florin Popescu, loc. cit., p. 37).
Aceste fraze, care păreau a transmite pe moment o afectare străvezie, i-au fost, într-adevăr, testamentare celui care părăsea țara și devenea de-a binelea Basil Munteano. Spun că devenea de-a binelea, deoarece cartea debutului întârziat, Panorama de la littératture roumaine contemporaine (apărută la 40 de ani deja împliniți) purta pe copertă numele B. Munteano, care l-a făcut cunoscut în întregul spațiu european. Frazele din respectiva scrisoare marcau sfârșitul unei vieți în spațiul geografic românesc și conțineau o promisiune de continuitate spirituală, ținută cu consecvență până la finalul existenței. Și în studiile ulterioare, comparatistul a plecat de la considerentul că literaturile cu arie restrânsă de cuprindere, cum este aceea română, nu își merită soarta vitregă pe care o au în receptarea occidentală.
Comparatistul era conștient că, în cadrul înfiripării dialogului între literaturile mici și acelea prestigioase, apar prejudecăți nutrite de ambele părți. Totodată, era mâhnit că mândria congenitală și un anumit dispreț manifestate din partea marilor literaturi nu le alimentează celor de mică întindere spiritul de competiție. Dimpotrivă, le cauzează complexe de inferioritate, care se pot converti uneori și în dăunătoare complexe de superioritate. În acest ultim caz, amorul propriu național și chiar delirul grandorii, dacă sunt impuse de un anumit dirijism, dau naștere unui pernicios „patriotism estetic și literar“: „Astăzi, ca și oricând, literatura dirijată ca și cea angajată, rămâne o eroare stupidă care duce la decadența literaturii și la numeroase alte alterări în psihologia omenirii. Va trebui să se înțeleagă o dată pentru totdeauna, că nimic nu se poate impune creatorului de frumos din afară, cu voință premeditată. Nu i se poate impune nici subiectul, nici modul tratării, nici finalitatea lui“ (Criza disciplinelor literare, în Permanențe românești. Discursuri și portrete, Ed. R.D. Shelden, 1994, p. 109, apud Cristian Florin Popescu, loc. cit., p. 156).
Premisa studiului Un Phénomène d’orientation synthétique. Universalisme et autochtonie (o comunicare ținută la un Congres al Asociației Internaționale de Literatură comparată, în 1961) constă în convingerea că nu poate să existe dimensiune universală fără componentă particulară, după cum nu poate fi vorba despre umanism fără „personalism“. Elanul universalist pe care Basil Munteanu îl atribuie literaturii române implică existența unui termen generator, și anume autohtonismul inerent și congenital, pasional și pasionat al unui popor format esențial din țărani și ancorat în solul natal. Pe acest teritoriu al unei civilizații și chiar al unui umanism rustic există multe implicații și consecințe demne de remarcat.
Astfel, clasa țăranilor din Carpați are o morală, un cod de maniere și o civilizație ospitalieră recunoscute: „Ea posedă de altfel un simț neașteptat al cumsecădeniei, știind perfect, în orice stare de lucruri, ce se cuvine și ce nu se cuvine, maximă pe care țăranul român o avansează la fiecare pas în termenii unui arhaism latin mereu actual: se cadé… nu se cadé. Umanismul său congenital apare și mai clar în admirația pe care o poartă omului bun și cinstit, cerință pe care el o traduce curent prin expresia om de oménié. Aici trebuie să vedem chiar pe omul de omenie prin excelență, mai naiv din punct de vedere uman decât omul onest al curtoaziei moderne. Tot atât de vechi ca românitatea însăși, acest om de oménié nu îi este mai puțin caracteristic (trad. n. – V. S.; cuvintele, subliniate, în lb. română sunt ale autorului)“ (Constantes dialectiques en littérature et en histoire. Problèmes, recherches, perspectives, Didier, Paris, 1967, p. 380). Într-un astfel de text, comparatistul ilustrează felul în care caracterul individual al românului se ridică la nivelul universului existențial, pentru a se topi în creația de artă – o sinteză de individualism local și de universal fără limite.
Prin abundența și puterea sa de iradiere, poezia domină proza creată la români, născuți poeți, după cum știm de la Alecsandri (care este și citat în text). Pentru Basil Munteanu, metaforismul constituent al limbii române aruncă un fel de pod aerian între două lumi: a sevelor și a prospețimii câmpenești, pe de o parte (nu degeaba era el foarte bun prieten cu Vasile Băncilă) și aceea a revelațiilor supreme, metafizice, pe de altă parte (se știe că Lucian Blaga îl aprecia foarte mult pe comparatist). Trebuie neapărat reținută o reflecție de felul: „[…] mai mult decât proza, poezia exprimă cel mai bine convergența antitezelor locale și universale în personalitatea creatoare a românului. Lirismul românesc, îndeosebi, se situează în prim-planul literaturii europene: o spun cu toată franchețea și îmi asum cu responsabilitate riscul, bine știut, al unui astfel de gen de afirmații“ (Ibidem, p. 397). După șase decenii de la scrierea unor astfel de rânduri, nu ne asumăm niciun risc susținându-le, deoarece sunt foarte puține literaturi europene care să fi avut în perioada interbelică poeți precum Arghezi, Blaga, Barbu sau Bacovia. În finalul studiului său, autorul a nutrit o mare speranță: „Poate că va veni o zi în care […] vom fi în măsură să sondăm și să grupăm mai bine relațiile literare româno-europene într-un tablou de ansamblu susceptibil să pună în evidență pasiunea cu care românii au tentat să asimileze literatura europeană, nutrind speranța de a se integra ei înșiși în ea, în mod public. Ei au mereu această speranță“ (Ibidem, p. 404).
Preocupat, pe de o parte, de „constante dialectice“, pe de altă parte, de „centru iradiant“, Basil Munteanu era conștient, atunci când făcea afirmațiile de mai sus, că orice fel de cercetător trebuie să surmonteze un obstacol destul de important în evaluarea literaturilor mici. Cei ce aparțin respectivelor spații sunt atât de pătrunși de sufletul literaturii lor, încât riscă să depășească limitele obiectivității, forța persuasivă a argumentelor lor fiind, în general, modestă. Sarcina le-ar putea reveni specialiștilor străini, dar aceștia sunt de regulă savanți în filologie sau în istorie și nu pot avea luări de poziție creditabile în domeniul literaturii. Și atunci, istoricii literari străini fac apel la traduceri, ale căror insuficiențe sunt (re)cunoscute de toată lumea.
Basil Munteanu a cercetat cu maximă obiectivitate tot ceea ce a avut de sistematizat, de sintetizat și de interpretat în demersurile sale, cumpăna judecăților nepărăsindu-l deloc, în niciun text realizat. Față de alți critici și istorici literari români din perioada interbelică, dornici să panorameze literatura română mizând de multe ori pe autohtonismul cu nuanță profetică, el a înregistrat deformările, defazările și sincronizările literaturii noastre cu un patos bine refrigerat. Desigur că a fost străin de manifestarea oricărui accent de amor propriu național plin de grandoare. Ceea ce nu înseamnă că nu a crezut în vocația europeană a culturii și a literaturii române, strălucitul comparatist militând pentru recunoașterea și impunerea lor nu numai în spațiul francez.
Trăind o jumătate din viață în România și cealaltă jumătate în Franța, Basil Munteanu/Munteano a putut asuma bilingvismul și la nivel conceptual, unde a fost influențat, în mod benefic, în cristalizarea demersurilor sale de istoric literar și de comparatist. „Constanta dialectică“ a pendulării sale între două spații culturale a fost mereu însoțită de o încercare, reușită, de a găsi echilibrul necesar între componenta autohtonă și dimensiunea universală. Așa se explică faptul că el a considerat în scrierile sale spațiul cultural și literar francez cu interesul plin de respect și cu rigurozitatea celui venit dintr-o cultură mică, după cum cultura și literatura română le-a privit cu ochiul detașat al occidentalului care s-ar putea întreba, în limba lui Montesquieu, „comment peut-on être Roumain?“.