Prieten la cataramă cu Ecleziastul

Reconfirmată, valoric, de volume recente Viața ca un poem (Editura Tehnica – Info, Chișinău 2019) și Cuvinte de reazem (Editura TipoMoldova, 2020), poezia lui Coman Șova a fost mereu în atenția unora dintre cei mai importanți critici ai actualității noastre literare, începînd cu, de exemplu, Dan C. Mihăilescu („Coman Șova scrie o poezie făcută din cuvinte stăine de tensionări și dileme esențiale, o poezie în care chiar și elementele considerate generatoare de stări conflictual – convulsive (moarteam eșecul, iubirea, absurdul etc.) suferă un proces de îmblînzire, de estompare a laturii dilematice în favoarea celei revelatoare, o poezie senină, echilibrată, nu imnic-enfatică, nici de retorică sterilă“) și Alex. Ștefănescu („«delicatețe, discreție, subtilitate, inteligență, grație, transparență, candoare – acestea sunt insușirile imediat evidente ale poeziei lui Coman Șova»“), Nicolae Balotă („mînuind arta litotei, a zicerii concentrate, Coman Șova cunoaște prea bine limitele cuvîntului și nevoia lui de tăcere“) pînă la Daniel Cristea-Enache („Coman Șova valorifică în continuare un mod poetic «înalt», cu registrul grav și pe un fond de melancolie care îi este propriu“) și Răzvan Voncu („La 85 de ani, Coman Șova este unul din ultiumii mohicani ai publicisticii adevărate“). Anul debutului cu volumul Astrul nimănui a fost, pentru Coman Șova, unul al marii „concurențe“ pe piața bunurilor simbolice pentru că, iată, în 1970, au debutat George Astaloș (Șodron), Emil Brumaru (Versuri), Mihai Ursachi (Inel cu enigmă), Cristian Simionescu (Tabù), iar, în preajmă, cu un an înainte sau după, în edituri și în librării, se aflau, tot la debut, Angela Marinescu, Adi Cusin, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Mircea Dinescu, Dinu Flămând, Adrian Popescu, Ion Cocora, Horia Bădescu; un context problematic pentru un poet „venit“ din publicistică și dramaturgie, dar mărcile stilistice ale cărții de debut au făcut diferența: Coman Șova cultivă, în Astrul nimănui, valorile clasice ale poeziei, are încredere în rimă și ritm, în orfism și elegie, într-o vreme a experimentelor, a onirismului, cu binecunoscutul „episod“ al anilor ’70.

Nu doar mijloacele de expresie lirică sînt diferite în peisajul poetic al epocii, „brăzdat“ de onirism şi de recuperarea, fie şi fragmentară, a curentelor interbelice, întrerupte brutal de realismul socialist al anilor ‘50, dar cartea de început a lui Coman Şova ţintea, atunci, încă mai departe. Spaţiul poetic e unul în surpare, e adevărat, cu „întunecate feţe“ şi păsări „cu ciocul să mă-ngheţe“, unde razele sînt putrede şi pasărea „ciungă“, extazele sînt negre şi săniile, tot negre, cad într-un abis „de var“, dangătul e de tuci şi timpul e astenic, albastrul e încruntat, iar tavanul e pietruit cu nenoroc, în fluiere de soc se aude prohodul de Vineri; nu e încă un decor (şi) expresionist, „trauma“ aceluia fiind căutată de Coman Şova în înţelesurile pe care le are culoarea gri, fixată într-o lungă serie de poeme din volumul de debut: privelişti gri în Cumpăna nopţii şi feţe pictate „în griuri, închis“ (Elegie), copiii au părul gri (Cuib de silex), străzile sînt gri în Cînd „a nu fi“ şi frigul are „faţa gri“ într-un cartier gri (După Apocalipsă), iar luna „poposită în vizuini“ fată „fără ţipăt pui de tăcere gri“ (Visez un loc): gri e plumbul lui Coman Şova: „E-atîta gri în vorbă şi port atîta gri -/ prieteni gri veghează pe alţi prieteni gri,/ nesomnuri gri în sînge brăzdează urme gri./ Citesc aceeaşi carte cu glas de ceară gri,/ cad păsări ameţite înfrînte în tării,/ e- o slujbă ne-ntreruptă cu-obositorul gri./ Un zgomot gri se-aşază pe-acoperişuri gri,/ în anotimpul leneş al unor naşteri gri,/ e geamul gri şi uşa şi umbrele sunt gri./ Atîta dor de iarbă cu gri în ochi eman/ că-mi vine să las totul de gri şi pentru gri/ şi să mă duc în ceaţă, la fratele-mi cuman“ (Gri). În peisajul gri, fiinţa e o umbră cu ochi orbi, aflată exact acolo unde gri-ul, în gama cromatică, ocupă centrul culorilor între alb şi negru, între galben şi albastru; e o culoare a tranziţiei, a evoluţiei spre înalt sau înspre lutul arghezian: gri o cenuşa, durerii, a doliului (pictorii Evului Mediu Îl înfăţişau pe Iisus, la Judecata de Apoi, în veşminte gri).

În Astrul nimănui, poetul structurează ceea ce aș numi tema-pivot a poeziei sale: pădurea de pini desemnează o sferă semantică unde se asociază bradul și cetina pentru a fixa atît locul de pace, vegheat de „pini stufoși cu ace argintii“ (Visez un loc), cît și (pe)trecerea în mineral, dincolo de bine și dincoace de rău: rășina pinilor din O mînă de etern, cenușa „în părul țipat în- tre pini“ (Timp astenic), răcoarea dintre „pinii blînzi“ (Noapte) ori blănile roșcate „ninse“ pe lavițe de brad (La mantinelă) adună toate înțelesurile pe care pinul, bradul și cetina le dezvoltă atît în tinerețe, vigoare, mîndrie, curaj și verticalitate masculină – „copac al voinței de a trăi“, cum îi spunea A.Schopenhauer –, cît și în funebru, doliu și tristețe: într-o ambivalență acroșantă, ca în Eu știu o umbră, unde cetina e speranță și loc de întoarcere, de după ce ființa va fi trecut, cu luntrașul, rîul uitării, Lethe: „Mă smulg din carne și din rădăcini,/ să mă destram prin glas în vînt –/ și sunt ușor de-atîtea vini,/ și necuprins de doliu și cuvînt./ Mi-e vorba măsurată părăsind femeia,/ un fluier fără cîntec, noapte oarbă,/ eu știu o umbră-n brazi și la aceea/ o să mă-ntorc, în cetină și iarbă“.

O carte a destrămării și recompunerii, din tată în fiu, din azi în ieri este Marival (1974), o carte a fiului așteptat, pe care poetul va fi scris-o într-un „pustiu de mesteceni“. Într-o altă ordine, poetul – despre care au scris, în timp, texte critice pertinente, Nicolae Balotă, Dan C.Mihăilescu, M.N.Rusu, Ilie Constantin, Dorin Tudoran, Tia Șerbănescu, Marian Popa, Alex. Ștefănescu, Daniela Zeca, Nichita Danilov, Dumitru Radu Popa –, riscă poemul patriotic, altfel decît lirica năruită în retorica găunoasă a epocii.

Credibil în astfel de poeme, Coman Șova se întoarce, totuși, în orizontul mito-poetic, în fond, la structura de profunzime a poeziei sale, cînd se fixează în constelația simbolică a calului, în „mitul uitat“ al calului „de aer cu aripi de foc“ (Mit uitat), al cailor din legende, „amirosind a fugă“ (Internat de fete) ori al calului funebru, în asociere cu cetina din cartea precedentă: „Fug – iar fug și iar sosesc mereu,/ ce greu îmi vine să tot fug întruna,/ fîntînile-s bolnave și hamurile reci,/ vin caii iar –/ lăsînd duminicile-n urmă,/ o luni în față vine,/ vine-o luni/ cînd zilele sunt trepte-alunecoase./ Vin caii iar –/ și eu mă culc sub cetini/ și cobor în var“ (Vin caii iar). În acest simbolism al calului, care duce ființa în patul de cetină al neîntoarcerii, Coman Șova dezvoltă, în Marival, o poetică a departelui, învăluită în nostalgia unui „nicăieri“ al tuturor speranțelor și deznădejdii: ochii ard depărtarea, cum scrie poetul în Întoarcerea lui Ulise, ființa se pierde în somnie și uitare; „Și ești aici fără cuvinte,/ lîngă inima obo- sită de ultimul poem, / E liber pieptul să respire păsări./ Ura! cu paharul subțire în mîna frumoasă./ Ura! pentru de-acum înainte./ Plecăm oriunde-n depărtare/ cînd se lasă noaptea fără lună./ Țipete în aer ne încălzesc pupilele/ și ne arată încotro/ vom adormi/ pînă-n uitare“ (Pînă-n uitare).

Despre pădurea, de această dată, tăiată, cu cerbul care adună vîrstele între coarnele sale și caii de ceață ai „nopților mute“ scrie Coman Șova și în Poeme (1980), placa turnantă a poeziei sale; pădurea identifică icoana mamei (“Mamă,/ dă-mi polenul florilor de cîmp,/ nesfîrșitul umblet al seminței coapte, / vîrsta să m-adune de pe drumul strîmb/ cum se-adună iarba-n ugere cu lapte./ Și să fiu pădure,/ și să fiu poiană,/ rîu adînc și rece cu mal hotărît,/ pasăre de noapte,/ numai vino,/ ia-mă -/ a-nceput aicea să-mi fie urît“ – Nesfîrșitul umblet), relația de geneză reciprocă dintre tată și fiu, iar lumea se (re)face în structurile basmului („Se făcea că trăiesc/ într-o lume ciudată./ Noi bărbații eram aur curat,/ femeile – topaze aurii,/ toți nemuritori“; „Se făcea că noaptea/ avea o fiică de întuneric/ plecată la nuntă“, astfel se spune în Poveste și Se făcea), numai că, în această carte, Coman Șova introduce, mai apăsat, relația teatrală și narativitatea: ca în această nouă poveste a alungării din Eden: „Se făcea că trăiesc/ într-o lume ciudată./ Noi bărbații eram aur curat,/ femeile – topaze aurii,/ toți nemuritori./ Se consuma lumină pe săturate/ nu tu ger,/ nu tu conflicte,/ nu tu plecări,/ nu tu veniri,/ nu tu nimic –/ aur, topaze, lumină./ Cînd se întîmplă/ totuși/ vreo iubire,/ cei doi erau izgoniți/ în carne omenească,/ în frig,/ în zgomot,/ în conflicte. În murire“ (Poveste). Sînt, în Poeme, mai mult joc și mai multă joacă decît în orice carte a lui Coman Șova: e copilărire, alergare pe „un cal sălbatic“, prin „rouă de copii“ din Rouă, apoi e pionul din Șah (“Sunt pionul/ care a ieșit din joc,/ stau pe margine,/ bîrfesc și fluier/ în așteptarea unei bătălii“), în sfîrșit, visul și tumbele arlechinului însoțesc pădurea în marșul de cucerire a orașului; „Am văzut o pădure în marș/ pe asfalturi fierbinți./ O pădure de foioase și conifere/ cu galerii nesfîrșite de păsări/ invadase orașul./ Un fagus silvatica/ își rezema coatele de Intercontinental./ Păsările dirijau autobuzele,/ troleibuzele, taximetrele și furgonetele/ către linia de centură./ Sămînța plopilor piramidali/ începuse să rodească/ în răsuflarea trecătorilor,/ pe umerii statuilor de bronz,/ între vorbe,/ pe toate scările de marmură și neon,/ pe fumul țevilor de eșapament/în părul despletit al fetelor./ Din cinematografe ieșeau/ păduri tinere de mesteceni,/ alimentarele erau pline/ de fructe sălbatice/ și ouă de dropii./ Pe bulevard,/ pinii/ înălțau un castel de cetini/ pe coloane dorice./ În mijlocul pieței,/ stejarii/ ridicau un monument/ cît un anotimp ploios/ fără umbră./ Totul era accesibil/ în aerul îmbătător al coniferelor,/ iar pe covoarele fermecate/ ale poienilor plutitoare/ iepurii albi/ făceau tumbe“ (Vis și tumbe).

Poezia e o treabă minoră, „a celor ce n-au altceva de făcut“, ne avertizează Coman Șova în Căderea fructului (1989); doar că aici se (re)găsesc propoziția poetului/ filosofului de altădată – „l’enfer c’est les autres“–, joaca și jocul tragic al Celuilalt, cu (pe)trecerea în altcineva (“O casă este un alt trup,/ în care intri și ți-e cald/ și e liniște/ și e duminică./ O casă este un alt trup,/ în care poți să fii mai tu,/ să te strigi pe numele mic,/ să te întinzi, să caști, să cînți,/ să țipi, să șoptești, să fluieri/ să uiți de toate fluierînd,/ gemînd,/ strigînd,/ urlînd./ O casă este un alt trup“ – Un alt trup) și alteritatea ca o agresiune, ca o năruire a ființei: „Cineva mă ia de braț/ și mă conduce pe căi rătăcite,/ unde nimic nu mai sună/ a cîntec./ Nu mai sună a cîntec./ Facă-se totul precum/ n-a mai fost făcut./ Pămîntul se clatină,/ începe căderea“ (Rătăcire). Trasînd un spațiu între mine și ceea ce văd, poetul uită caii de aer, de ceață, din cărțile anterioare și fixează aici imaginea calului cu aripile căzute; „Se tîrîie calul în ploaie,/ cu aripi căzute, înfrînt,/ și coama, pletoasă văpaie,/ se stinge tăcută în vînt./ O, calul cu aripi căzute,/ cuvînt amuțit și de scrum,/ cuvînt între fiarele mute,/ tăcere de fum“ (Fum).

Poezia lui Coman Șova e o epopee care începe cu rugăciunea din Ziua Facerii, a noii Geneze din Nevoia de alb (1996), întorcîndu-se către rugile din cartea de debut: „Ai privit un loc de pe cer/ și acel loc s-a făcut soare,/ aveai nevoie de el ca de-o unealtă/ și a devenit cuptorul făpturilor Tale/ de țărînă și apă – peste care ai suflat/ și au început să se miște,/ să mișune prin grădină,/ să se rătăcească,/ să mănînce mere,/ să intre în conflict/ de Ți-au stîrnit un rîs/ Dum-ne-ze-iesc./ Apoi, întorcîndu-Ți fața de la ele,/ le-ai lăsat așa./ Mai tîrziu,/ ai sădit în carne omenească un Fiu/ ca să le arăți/ cum ai fi vrut Tu să fie oamenii,/ cum ar fi putut fi./ Și ei…/ L-au răstignit“ (Facere). E o poezie care se lasă scrisă și, deopotrivă, intră în stăpînirea celui care o scrie (“În mîna dreaptă, în vîrful peniței,/ în piept, în ochi, pe tîmple,/ în pori, în lacrimă, în respirație, în umbră,/ mă ocupă pe de-a-ntregul./ Și sunt al ei./ Sunt vocea ei, vibrația ei, plînsul ei ,/ sunt mîna care scrie ce spune ea,/ pur/ și simplu/ și supus“, mărturisește Coman Șova în Zeița), e joaca-jocul cu moartea-viața, e povestea unui cuplu al iubirii senine, departe de asprele atingeri ale voluptății și cărnii: într-o (auto)biografie lirică: „Avem o casă undeva, sub umbră,/ a noastră./ Și pămîntul din jurul ei,/ al nostru / Și pomii trăind toamna,/ ai noștri./ Și gardurile în jurul casei,/ ale noastre./ Aer amirosind a iarnă/ și lemne de fag – molidul din mobilă,/ ale noastre./ Și fîntîna cu apa pămîntului rece/ dulce aburindă – a noastră,/ a acelora care sunt Coman și Ana,/ avînd crestate/ în respirația lor liberă/ cuvintele/ «fără uitare de împreună»./ Fără uitare,/ de-a pururea fără uitare“ (Fără uitare).

Poezia, o poveste veselă și tristă, ca viața, în „piesa“ lui Coman Șova, care se joacă de peste patruzeci de ani: cu casa închisă.