Dacă nu găsești informații torențiale care să schimbe temeiuri despre evenimentele din 1989, după 30 de ani nădăjduiești măcar să ai parte de intrigă revelatoare. Cei patru coordonatori ai volumului Revoluția din 1989. Învinși și învingători au căutat mai degrabă diversitatea perspectivelor. Chiar și așa, capitolele își au tramele lor. O spun din capul locului: corectate stilistic și calibrate în expresivitate, textele de aici ar putea fi scenariul ideal pentru un documentar de suspans istoric de larg interes despre istoria recentă. La câte feliuțe de istorie aproximativă ne prezintă diverși inși în zone de mare audiență, ar fi necesară abordarea pornită din asemenea cercetare.
Mărturisesc că prezența lui Anneli Ute Gabanyi, cunoscută și filologilor, mi-a dat încredere în investigația de-acum. Cred că problema metodologică ține de conviețuirea noțiunilor controversate despre 1989, prinse între mistificare și adevărul atomizat. Soluția coordonatorilor e simplă: mizează pe specialiști care își unesc contribuțiile cu experți juriști și participanți direcți la evenimente. Cele trei direcții sunt coroborate cu altele, secundare, dar nu mai puțin însemnate, interesând felul cum dezbaterile au răspuns și așteptărilor societății românești post-1989. Revoluție? Revoluție confiscată ulterior? Diversiuni, anchete simulate, lupta la două capete a Securității, absurd rechizitorial (cu trimiterea în judecată a numai trei participanți)… Autorii cred că nu există învingători fără proces, deci vinovăția rămâne, cum zice Wolton, tot în seama judecății istoriei. Politicianul german Joschka Fischer scria în articolul Winners and losers of 1989 din „The Guardian“ că Europa era câștigătoarea și Uniunea Sovietică pierzătoarea lui ’89. Sinteza specialiștilor români investighează posibilele modulații subtile ce au precedat și proiectat evenimentele. Nu lipsesc datele unei disidențe în apropierea lui Ceaușescu. Însă Gorbaciov nu vrea să se amestece (!?)… În genere, documentele sovieticilor, oricât de acribios enumerate aici, nu cred să convingă astăzi pe cineva. După toate dezvăluirile ultimilor ani, „documentele“ aduc cu un stand up comedy sau fake news neelaborat. Mai ales când Gorbaciov spune că revoluția română deschide „noi posibilități largi pentru dezvoltarea și întărirea colaborării româno-sovietice“. Sau îți dă fiori telegrama cu acest conținut trimisă ca… felicitare lui Iliescu încă din 26 decembrie 1989. Documentele ce justifică evoluția evenimentelor pe zile seamănă cu un thriller politic, dar fără nimic surprinzător. O alba-neagra cu implicarea-neimplicarea sovietică, cu solicitări diversioniste în orice etapă; ba, la un moment dat, se inoculează ideea că sovieticii nici n-au fost prin preajmă. Doar au privit de la mare, mare distanță, ca niște părinți înțelegători că odraslele se mai ceartă din când în când. Dar neintervenind.
Totul triumfă când Iliescu și Brucan cer intervenția rușilor. Iar sovieticii spun că acceptă orice, dar nu să participe militar. Așa mireasă, mai rar… Documentele sovieticilor spun limpede, orbitor, că nu există implicare directă a Moscovei, ba numai refuzul ei constant. Jurnalul lui Gorbaciov întărește că renunțarea la doctrina Brejnev era mai puternică decât orice impuls de implicare. Ca și cum toate țările eliberate s-ar întoarce de bunăvoie tot spre Rusia. Concluzia e aiuritoare, pentru că afirmă cum „voința poporului, și nu influența unor forțe externe, a fost decisivă în generarea schimbării de regim din decembrie 1989“. După avalanșa de știri false și de manipulări în diverse state din ultimii ani, se pot recunoaște metodele folosite precar (și) în 1989. De aici, de astăzi spre ieri, să ajungi la concluzii de diluare pozitivată a sovieticilor mi se pare cel puțin o scamatorie ieftină. Ficțiuni politice pentru lumea a treia. Impresia mea este că mai trec vreo două-trei decenii până se clarifică scenariul din 1989, chiar dacă o fi fost, nu zic, luat prin surprindere sau parțial-demontat de amploarea revoltelor spontane. Cu documente occidentale.
Nu mi-au plăcut stilul neîngrijit, ce umbrește adesea ideile („conta ca o confirmare“, p. 116, „conform căreia Romanescu – considerat „calificat“, p. 263 etc.), nici repetițiile (numeroase) și vocabularul, în genere, lemnos. Ca și cum, în mare parte, tomul a fost alcătuit în contratimp.
În privința Mișcării de eliberare națională românească în Moldova sovietică nicio surpriză: ea a fost condusă de cele mai multe ori de indivizi reprobabili… Prea puțin am fructificat eroismul tinerilor la Revoluție, pierzând rapid entuziasmul Occidentului prin direcțiile greșite, e ideea din Proiecția Internațională a României Post-Ceaușescu. Un alt thriller ce pare azi o parodie economică este scenariul cu Ceaușescu în rolul de prim contabil al țării. De reținut aici că, în timp ce Congresul din 20-24 noiembrie 1989 era în desfășurare, la cinema rula Noiembrie, ultimul bal al lui Dan Pița… O adevărată mină de aur pentru scriitori este și povestea Unității Speciale „S“, care se ocupa de problema înscrisurilor anticomuniste. De pildă, aflăm că, dintre cei 126 de autori de înscrisuri subversive din prima parte a lui 1989, 51% dintre instigatori aveau între 21 și 50 de ani; grăitor este că nouă autori de inscripții ostile identificați erau pensionați din MApN și MI. La mijlocul lui ’89 circulau înscrisuri de genul: „Vrem programe de televiziune fără programe absurde ceaușiste“ sau „Vrem fotbal la televizie și comedii din toată lumea“, firește, alături de scandările știute. Amuzante azi, dar periculoase atunci. Tot un scenariu de Hollywood apare cazul trădării lui Mircea Răceanu.
Pentru filologi, însă, capitolul Intelectualii și politica din comunism e de actualitate. Zeci de rapoarte DSS, de exemplu, se pare că priveau pe Geo Dumitrescu și Nicolae Manolescu numai pentru că-l sprijineau necondiționat pe Dorin Tudoran. În genere, sursele bibliografice sunt și nu prea credibile, de la Fonduri Informative, la jurnalele lui Dumitru Popescu, Adrian Marino, Corneliu Vadim Tudor și la tomurile celebre (Cartea albă… etc.). Alăturările de nume spun totul. Nu prea am înțeles ce treabă are Silviu Brucan, informator dovedit, alături de Dorin Tudoran, doar pentru că a recunoscut că Goma a fost închis și a suferit și că, același Goma a beneficiat de „publicitatea prostească“ a autorităților române pentru că „în realitate e lipsit de talent literar iar în țară este complect (sic!) necunoscut“. Doar evenimentele de la Brașov îl fac pe Brucan o „victimă“, fiind „supus unui filaj sever“. Sursele comunicau despre cel conectat la vârful diplomației externe că este „un fost stalinist convins devenit gorbaciovist“ și nu este probabil să devină un „hegemon al unei posibile grupări“. Cu sprijin american, Brucan putea semna „Scrisoarea celor șase“. La fel de tragic precum „filajul sever“ se arată în capitol „represaliile organizate împotriva membrilor familiei acestuia“. Anume… „schimbarea în mod legendat a locurilor de muncă a fiicei și ginerelui Silviu Brucan“. Desigur, la asemenea tragedii ar tremura oricine de la Jilava, Aiud și din toate celelalte închisori de exterminare. N-am ce zice, citind despre tortura schimbării locului de muncă în comunism și de schingiuirea filajului insistent, s-ar spune că supliciile din închisori erau băi de nămol. Atunci când vine vorba de disidență și represiune a intelectualilor, există și asemenea discursuri admirative, cocoșate într-atât că devin absurde. Din punctul meu de vedere, a pune pe Dorin Tudoran la același nivel de disidență cu Silviu Brucan e ca și cum ai echivala decapitarea cu o manichiură.
Un thriller intelectual e capitolul semnat de Gabriel Andreescu despre Anul 1989 în dosarele de urmărire informativă și de rețea ale oamenilor de cultură. Înțelegem că se renunță la urmărirea lui Nicolae Manolescu înainte de 1989, Gabriel Chifu „s-a dovedit nereceptiv, infatuat, neîncrezător și suspicios în intervenția noastră (a Securității)“, ridicând „probleme care sunt în dezacord cu politica partidului“, Georgeta Dimisianu se arăta nemulțumită că scriitorii nu se alătură protestelor Doinei Cornea; nu există un document de închidere a dosarelor Berindei sau Horasangian, Doinaș intră periculos de activ în relații cu elemente dușmănoase precum Emil Hurezeanu și semnează cu Dinescu și Blandiana Scrisoarea celor șapte. Breban și Țepeneag sunt la fel de periculoși când vor să editeze la Paris „Agora“. Pe de altă parte, fără a avea cu totul probe definitive, G. Andreescu crede că „foarte probabil“ colaboraționiști au fost Virgil Cândea și Ion Coja. O inedită radiografie e cea dedicată intelectualilor Ieșeni de Andrei Muraru. Ultimul capitol, dedicat propriu-zis Revoluției din 1989, ar merita dezbateri separate. O reconstituire extrem de utilă, ce modifică destule locuri comune.
Chiar incomplet și cu perspective în așteptare, Revoluția din 1989. Învinși și învingători este documentarul de care aveam nevoie la 30 de ani de la un eveniment despre care știm totul și mai nimic.