Întoarsă în București după aproape trei luni de stat la țară, am găsit teancurile necitite ale revistelor literare la care sunt abonată și prima pe care am început s-o citesc a fost România literară. Mă voi referi la numărul din 21 august a.c., mai precis la rubrica „Peștele pe uscat“.
Citisem în primăvară câteva episoade ale dialogului pe teme de istorie recentă dintre Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache și fusesem uimită de rolul de-a dreptul fantezist pe care îl dețineam în ele, ca și de intensitatea, neschimbată după mai bine de un sfert de secol, a resentimentelor în comentarea relațiilor dintre Alianța Civică, Partidul Alianței Civice (pe care aceasta l-a creat și care îi purta numele) și PNȚCD.
Mi s-ar fi părut însă indecent – în plină stare de urgență – să intervin făcând corecturile necesare și resuscitând o polemică între trei organizații care între timp au dispărut.
Cum însă sunt obligată să observ că – iată! – cariera mea de personaj de ficțiune a dialogului dintre cei doi scriitori continuă, sunt obligată să fac câteva precizări, chiar dacă totul – și ceea ce e fals și ceea ce e adevărat – mi se pare dezolant de derizoriu.
Paragraful la care mă refer este următorul:
La începutul anilor 1990, când Ana Blandiana era membru în CPUN(…), mi se plângea că părăsește zilnic ședințele CPUN pe la ora șase seara, după ce toate deciziile fuseseră votate, ca să afle din buletinul de știri televizat de la ora opt că altele se hotărâseră la ședință. „Cine schimbă deciziile?“, am întrebat-o cu prima ocazie. „Iliescu“. „Dar el nu pleacă odată cu voi?“ „Niciodată“. „Și tu de ce nu stai până la capăt?“ „Fiindcă vreau să și scriu.“
Precizări:
Nu am fost membră CPUN. Am fost numită, fără să fiu întrebată, în Consiliul Frontului Salvării Naționale, organism anunțat în 22 decembrie 1989 și format din 40 de membri, din care am demisionat în 29 ianuarie 1990. CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională) a fost un simulacru de parlament înființat în 9 februarie 1990 și format din 241 de membri, care a înlocuit CFSN și a funcționat până la alegerile din luna mai.
Cele patru ședințe CFSN, la care am participat înainte de a demisiona, aveau loc seara începând de la ora 6, deci nu puteam să plec la ora 6 și să mă mir că la ora 8 se transmiteau la TV alte hotărâri decât cele luate în ședință. În mod ciudat, într-o perioadă când Televiziunea Română Liberă transmitea 24 de ore din 24, nici o singură dată nu s-au transmis imagini dintr-o ședință CFSN. Inadvertența între ceea ce știam că se votase și ceea ce devenea public nu ținea de faptul că eu plecam mai devreme ca să scriu, ci de felul ocult și manipulator în care funcționa puterea.
Din nenorocire pentru mine, în 1990 nu am scris niciun rând de literatură. Am scris doar apeluri, proclamații, proteste.
Am formulat aceste corecturi pentru că, în răspunsurile sale, Dl Manolescu povestește despre multe persoane și personalități, președinți, prim-miniștri, miniștri, regi. Eu știu ce nu este adevărat doar în ceea ce spune despre mine.
Sub semnul colegialității,
Ana Blandiana