Un adevăr verificat prin statistici: la noi se citește foarte puțin. Și ne gândim, în primul rând, la literatura autohtonă de calitate, cu genurile consacrate, proză, poezie, critică și dramaturgie. În privința cărților de critică și de istorie literară, nu e de mirare: totdeauna acest domeniu a interesat un public restrâns și specializat. Nici dramaturgia, prin tradiție, nu e făcută cu predilecție pentru citit, ci pentru jucat și urmărit pe scenă. Dar ce ne facem cu proza, gen eminamente popular, care, în cazul autorilor români de valoare, nu atinge decât tiraje modeste raportate la populația țării (1000-2000 de exemplare)? Însă, de departe, situația cea mai dramatică o are poezia. Aici tirajele sunt de două-trei sute de exemplare și, de regulă, autorul nu vinde, ci împarte/ dăruiește volumele cunoscuților. Practic, nu mai putem vorbi despre existența unor cititori de poezie statornici, pasionați și inițiați, dispuși să dea bani pe cărți de versuri. Să ne punem în situația unui autor de poezie (și ne referim strict la cei de certă înzestrare). Cum stau lucrurile? Întâi, lucrarea lui tipărită e aruncată la grămadă, spre un public complet neatras de poezie și într-un spațiu al ofertelor de carte aglomerat, ocupat de o puzderie de fake-uri literare: de aceea scrierea respectivă are prea mici șanse să nu sfârșească în ignorare, sufocată de deșeurile verbale. Apoi, învins fiind în încercarea de a-și impune creația pe piața tipăriturilor, ce-i rămâne de făcut autorului de poezie? Să-și concentreze eforturile spre a cuceri alte zone care-l pot ajuta în afirmarea vocației sale poeticești: critica literară, cititorii profesioniști capabili să recunoască și să omologheze eventuala sa performanță auctorială, dacă există. Aici, ce întâlnește? Numărul criticilor de poezie competenți și activi, în a căror judecată se poate încrede, este redus. Cam douăzeci de nume, poate ceva mai multe sau, chiar, ceva mai puține. Iar comunitatea criticilor nu este nicidecum omogenă: sunt între ei diferențe de înțelegere a poeziei, de opțiuni, care trec adesea în dispute, mocnite ori pe față. Așa încât, dacă așteaptă de la ei răsplata, aprecierea pentru opera sa, autorul de poezie va avea parte iarăși de mari dezamăgiri. În aceste condiții, încotro să-și îndrepte speranțele el, autorul de poezie? Fără validare publică, doar, în cel mai fericit caz, cu certificarea adusă de lectura pătrunzătoare a câtorva critici avizați care-i sunt favorabili, dar care se află, la rândul lor, izolați în vacarmul cârpacilor, poetul se va simți abandonat, singur, inutil. Va semăna, mai ales atunci când a izbutit să scrie o operă vie și durabilă, cu un alt fel de artist, un sculptor care, după ce a încheiat o operă extraordinară, în loc s-o expună, se duce și o îngroapă undeva unde nimeni n-o poate zări, în nisipul nesfârșit din Sahara. Probabil, și în aceste condiții poetul va continua să scrie: căci versurile sunt pentru el o fatalitate, modul unic în care poate ființa. Dar, categoric, fără semne de acceptare din partea publicului (cititori obișnuiți și critici), starea lui sufletească și mentală este una extrem de dificilă, probabil chiar imposibilă.