„Povestașii realului miraculos“ din Amazonia la Orinoco

Povestea este prin ea însăși o modalitate de a ieși din cotidian. Cu atât mai mult, când povestea se petrece în ținuturi fabulos-exotice, gradul ei de fascinație sporește spre satisfacția cititorului / ascultătorului avid de ficțiune.

Între locurile de pe planetă cu uriaș potențial fabulatoriu, nevalorificat încă integral – ceea ce sporește misterul –, Amazonia și Orinoco și-au câștigat dreptul la întâietate. Iar dacă poveștile lor, plăsmuite sau adevărate, poartă semnăturile a doi dintre cei mai mari scriitori ai lumii, „realul miraculos“ chiar este la el acasă. Astfel, atât Mario Vargas Llosa, în Povestașul, cât și Alejo Carpentier, în Pașii pierduți, două romane reprezentative pentru creația lor, fiecare purtând pecetea stilului lor inconfundabil, ne poartă prin orizontul junglei și selvei sud-americane, ce pulsează prin inima celor două fascinante fluvii, ținuturi „copleșitoare prin vitalitate și diversitate, încărcate de cruzime și poezie, deopotrivă, darnice și acaparatoare în același timp, în care omul poate avea destin de animal puternic sau de gânganie“.

Plăsmuite de o imaginație inepuizabilă, poveștile celor doi autori ating deseori fantasticul, dar nu unul în complicitate cu cultura, ca la Roger Caillois în celebra sa carte În inima fantasticului, autor care, conform analizei lui Edgar Papu, „nu intră niciodată el însuși în obiect, ci păstrează mereu distanța analistului riguros și imparțial“. Nu un fantastic „ca valoarea pură de artă“ îi interesează pe cei doi romancieri, ci miraculosul neabsorbit de timp, intrat în firescul comportamentului uman, detectabil în întreg dar și în detalii ; cu alte cuvinte, „fantasticul pur“, continuu, lipsit de ornamente. Când Roger Caillois spune : „Misterul mă atrage. Asta nu înseamnă că-mi place să mă las în voia farmecelor feeriilor sau poeziei miraculosului“, linia de separare față de Llosa și Carpentier este evidentă. El vrea să „descifreze, să rezolve, dacă e posibil, enigma“, pe când cei doi romancieri, împinși de un avânt de nestăvilit către mister și inedit, participă cu frenezie „la joc“, „contaminându-l cu propriile lor trăiri“, potențate de o forță narativă impresionantă.

Complementare prin atmosferă și repetatele întoarceri la origini, prin elogiul adus naturii și libertății, prin emanațiile de mister și civilizații stranii, prin legende și mituri scăldate în alchimii telurice, cele două romane sunt scrise, totuși, în maniere diferite; stilului direct, de fruct crud, care ascunde nebănuite arome, al lui Llosa, corespunzându-i o narațiune descriptivă, barocă, erudită, încărcată cu teme muzicale și evocări de opere literare, pusă în pagini de Carpentier.

Inspirate din ex periențele personale ale autorilor, cele două călătorii în junglă au motive diferite : eroul lui Llosa, jurnalist cu experiență, încearcă să ia urmele prietenului povestaș Saul Zuratos, fascinantul și înfricoșătorul la chip Mascarita, pe când cel al lui Carpentier, artist măcinat de îndoieli, caută, pentru a-și îndeplini o obligație profesională, instrumente muzicale rare, create de indieni în inima junglei.

Cum spuneam, Carpentier vede în sălbăticia atotcuprinzătoare corespondențe nebănuite cu istoria și cultura întregii lumi, iar întoarcerile în timp dau o și mai mare consistență prezentului, îl pun într-o lumină nouă, în care misterele creației își dezvăluie tainele ascunse de secole. Procesiuni și proiecții pierdute în timp ies la iveală în locuri misterioase, decăzute, invadate de o natură înfricoșătoare, atotputernică, care alungă omul când nu-l sufocă, metamorfozându-l într-o ființă vegetală : „Erau străzi pustii, cu case nelocuite, cu porți putrezite, din care rămăseseră doar stâlpii sau pragul, cu acoperișuri pline de mușchi, surpate uneori chiar la mijloc, datorită unei grinzi care se rupsese, roasă de carii, înnegrită de putregai. Se vedeau stâlpii unui cerdac împovărați de rămășițele unei cornișe rupte de rădăcinile unui smochin. Erau scări fără început și sfârșit, suspendate parcă în gol, și balcoane cu grilaj agățate de tocul unei ferestre privind spre cer. Tufele de campanule albe atârnau ca niște perdele diafane în imensitatea saloanelor ce mai conservau lespezi crăpate ; și se vedeau auriul șters al salcâmilor, roșul aprins al euforbiilor în colțuri întunecate și cactuși cu brațe de sfeșnic ce tremurau pe culoare, în calea curenților de aer, purtați parcă de mâinile unor servitori invizibili. Erau ciuperci pe praguri și scaieți în cămine. Plantele se cățărau de-a lungul pereților, înfigând cârlige în crăpăturile zidurilor, iar dintr-o biserică arsă rămăseseră câteva contraforturi și arhivolte și o arcadă monumentală, pe punctul de a se prăbuși, pe al cărui timpan se mai zăreau încă, într-un basorelief tocit, figurile unui concert ceresc, cu îngeri ca cântau la fagot, teorbă, oră, violă și maracase“. ( pag. 114). Am redat acest lung citat, fără a-l fragmenta, cu riscul de-a fi abuziv, pentru a păstra intactă toată frumusețea descrierii, marca inconfundabilă a stilului Carpentier. Toate paginile romanului, încărcate de o frumusețe stranie, parcă din altă lume, acompaniată de o simfonie cosmică, ar merita citate integral. Descrierea acestor locuri fabuloase în fraze meșteșugite, ornate cu epitete surprinzătoare, cu o încărcătură barocă și o fluență muzicală, de concert în aer liber, este, de fapt, un elogiu adus universului în care se trăiește în acord cu natura și timpul „eliberat de orice dimensiune“.

Fantoma orașului Manoa, „pietrele cioplite în selvă, Șarpele cu pene, miile de hieroglife ce glăsuiesc prin forme de animale, reprezentări astrale, semne misterioase pe malurile Marilor Fluvii“ ne sunt aduse în față, alături de uimitoare descoperiri ale naturii sălbatice, cu emanațiile sale de mister și alchimii telurice. Moartea unui copac capătă, în descrierea lui Carpentier, dimensiuni de epopee pentru un erou supranatural : „Uneori, după mai multe secole de viață, vreunul dintre acești copaci își pierdea frunzele, își usca lichenii și-și stingea orhideele. Lemnul îi încărunțea, căpătând consistența granitului roz, și rămânea în picioare, cu ramurile într-o goliciune mută, dezvăluind legile unei arhitecturi aproape minerale, cu simetrii, ritmuri, echilibre, cristalizări. Șiroind sub ploi, neclintit în vreme de furtună, rămânea acolo încă niște veacuri, până când, într-o bună zi, un trăznet îl dobora în cele din urmă peste vremelnica lume de jos“. (pag.162).

Simfonia timpului adună și oameni, și junglă, ca „lume a minciunii, a capcanei și a chipului fals“, pentru că, în inima realului-miraculos, a fantasticului, „totul este deghizare, stratagemă, joc al aparențelor, metamorfoză“. Călătoria lui Ulise este acum o Odisee prin selva venezueleană, nu mai puțin pândită de pericole, cu fascinantele personaje, grecul Yannes, Părintele Pedro, Rosario, Culegătorul de ierburi, Înaintașul, dar și de uimitoare descoperiri ale naturii sălbatice, emanații de mister și civilizații stranii ; o călătorie cu pași pierduți în muzică, pictură și poveste.

În celălalt roman, povestașul lui Llosa abandonează Florența, „unde petrecea atât cu Dante, Machiaveli și arta renascentistă, cât și cu asamblarea amintirilor și imaginilor legate de povestea amazoniană“, pentru a se afunda în „orizontul junglei“, într-o evocare magico-religioasă, cu misionari catolici, antropologi și etnologi, care, în diferite moduri, tulbură viața triburilor amazoniene. Naratorul este solidar cu această societate pulverizată prin pădurile enorme, mereu în mișcare din vremuri imemoriale, biete ființe hăituite de invadatorii aduși de febra aurului, a cauciucului și a lemnului de trandafir. Alungați de incași din Cusco în jungla amazoniană, indienii selvei sunt în continuare, fără cel mai mic răgaz, „fracționați și dedați unui individualism aproape anarhic“, de la Cusco la Madre de Dios, purtând vestigiile unei civilizații pan-amazonice, atestată de „misterioasele petroglife“ ; o lume cutreierată de povestași transhumanți și stăpânită de practici vrăjitorești, în care „Calea Lactee era râul Meshiareni, pe unde coborau din panteonul lor, pe pământ, numeroșii lor zei și zeișori și pe unde urcau în paradis sufletele morților“. Ca și la Carpentier, instrumentele muzicale, atât de necesare ritualurilor indiene, ca și alte obiecte stranii, sunt descrise cu lux de amănunte : „Tamburine și tobe din piele de maimuță, fluiere din trestie și un fel de nai alcătuit din mici tuburi de liane, legate între le cu fibre vegetale, din care, sprijinindu-l de buza inferioară și suflând, ieșea o bogată gamă de sunete, de la foarte ascuțite la foarte grave. Site din frunze de bambus tăiate în fâșii foarte subțiri și apoi împletite, ca niște mici panere, pentru a cerne maniocul din care făceau masato. Șiraguri și clopoței din semințe, dinți și oase. Brățări și inele pentru glezne. Coroane din pene papagal (…) prinse cu inele de lemn. Arcuri, vârfuri de săgeți șlefuite cu piatra, niște coarne în care păstrau curare pentru a-și învenina săgețile și vopsele pentru tatuaje“. Dar, peste toți și toate, povestașii, ființe misterioase, cu „siluetele lor cețoase, fugare și sălbatice“, cutreierând prin spațiu și timp, deopotrivă, atinse de bagheta magică a artei povestitului și a aducerii aminte. Prin poveștile lor, Llosa ne poartă prin lumea norilor, a licuricilor și a râului morților, ne istorisește întâmplări cu zeul Tasurinchi, „creatorul a tot ce există“. O lume la început de… lume, în care viața este „asociată cu trecerea aștrilor pe bolta cerească“, în care oamenii nu au nume proprii, iar concepția despre paradis este redusă la râurile cu pește și pădurile cu vânat.

Emoția autorului la întâlnirea cu această lume, precum și solidaritatea sa cu suferințele ei sunt evidente, cartea fiind și un avertisment pentru cei care, mânați de interese pragmatice, întoarcerea la origini și redescoperirea istoriei și a sinelui nu au nicio valoare. Având un echilibru perfect controlat între sacru și profan, cu fraze simple și clare, romanul lui Llosa istorisește, alături de legenda povestașilor, viața și destinul tribului machiguengas, un grupuscul uman lipsit de orice contact cu civilizația, descoperit mai întâi într-o expoziție de fotografii la Florența, în mijlocul civilizației apusene. Neașteptata întâlnire îi „zădărnicește proiecte bine puse la punct“, între care „cura de poetică renascentistă“, modestele fotografii alb-negru ce vorbeau despre viața simplă a acestor indieni pierduți în imensitatea amazoniană, determinând victoria magiei asupra estetismului, a povestașului asupra creatorului copleșit de erudiție. Spre bucuria cititorilor acestui mare romancier, pentru care, cum spunea Harold Bloom, opera literară este o „stare a sentimentelor și a impresiilor umane“…