Jazz mascat la Gărâna

Deși pandalia pandemică a anului 2020 a lovit din plin viața culturală a Omenirii, în deșertificarea abătută peste festivaluri au subzistat și câteva oaze de speranță. Un asemenea exemplu de continuitate ne-a furnizat temerarul manager Marius Giura: organizarea celei de-a 24 ediții a importantului Festival de Jazz de la Gărâna. Chiar dacă libertinilor jazzofili li s-a impus purtarea măștilor, biletele s-au vândut integral. Când i-am relatat lui Howard Mandel, liderul Asociației Criticilor de Jazz din USA (JJA), că – în pofida stării de necesitate și a incertitudinilor legate de traversarea frontierelor – evenimentul devenise totuși posibil, el și-a manifestat admirația pentru performanța bănățenilor coordonați de Giura în mirifica ambianță carpatină. Asta cu atât mai mult cu cât viața concertistică din patria jazzului e quasi-paralizată, iar principala publicație de specialitate, Down Beat, și-a întrerupt apariția (ceea ce nu se întâmplase niciodată de la înființarea ei, în 1934). Înainte de a comenta cele văzute pe scena din Poiana Lupului, țin să elogiez ambianța de confraternizare întru muzică întreținută de sutele de melomani, veniți din toate zonele României să asiste la cele patru gale. Acestea au beneficiat de comperajul lui Florian Lungu, patriarhul jazzologiei române, aflat în plină formă, la cei 77 de ani ai săi. Îi reîntâlnii cu multă bucurie pe alți doi corifei bucureșteni ai jazzului: Sergiu Doru, implicat ca generos sponsor al fenomenului Gărâna, și Paul Tutungiu, irezistibilul om de spirit, reprezentant pentru România al faimoaselor case de discuri ECM și ACT. Enormă plăcere mi-a făcut revederea cu percuționistul Puba Hromadka, cel care avusese în anii 1990 ideea organizării primelor jam sessions, din care s-a dezvoltat ulterior acest festival de notorietate mondială.

Depășind complicațiunile voiajurilor în actualele condiții, Marius Giura a reușit să dea viață unui program dens și atractiv. Dintre prezențele autohtone s-au detașat trei momente: cvintetul constănțean Balcanamera (fondat de regretatul percuționist Corneliu Stroe) mizează pe piese temperamentale, ce atestă compatibilitatea dintre ritmurile aprige – contaminate de balcanisme – ale Dobrogei, cu altele deja intrate în patrimoniul jazzului mondial (caraibiene, braziliene…), sau cu inconturnabilul swing afro-american… Deși lipsit de „motorul de înaltă combustie ritmică“ furnizat de Stroe, grupul și-a consolidat un sunet atașant, bazat pe o seducătoare alchimie timbrală: configurații trasate de Liviu Mărculescu la trombon, bas-flugelhorn, bucium, duduk, în alianță cu incisiv-dinamica pianistă&vocalistă Elena Gatcin și cu basistul Eugen Amarandei (cărora se alătură, cu bune intenții, mai tinerii Eugen Toboș/ghitară și Contantin Stavrat/baterie). Cred că e binevenită în peisajul jazzului actual o asemenea celebrare a bucuriei vitale, pendulând între tematismul dobrogeano-aromân, cu viguroasele sale asimetrii aksak, și rezonanțele dansante, de peste mări și țări, din arealul latinității transatlantice.

Emy Dragoi se numără printre virtuozii acordeonului din branșa numită generic ethno jazz. Personalitate puternică, muzicianul îmbină brianta tehnică interpretativă cu orientarea spre expresiile native ale artei sunetelor. Repertoriul este abil alcătuit: piesele din tradiția românească se intersectează cu cele de jazz manouche, dar și cu standards de jazz sau din folclorul altor popoare. Impresia predominantă a programului poate fi caracterizată drept o „happy music“ surâzătoare, aptă să cucerească un public eterogen. Aș zice că marea reușită a lui Emy Dragoi constă în capacitatea de a concilia exigențele artistice cu succesul de public, fără a se preta la jenante concesii. Grupul său, Hot Club de Roumanie, îi reunește pe excelenții profesioniști Alex Man/ghitară, Adrian Flautistu/contrabas, Lucian Maxim/baterie, precum și pe propriile-i fiice, Bianca și Alesia – două violoniste cu frumoase perspective. Punctul culminant al recitalului: versiunea swingată a cântecului popular Aseară ți-am luat basma.

Cvintetul VanDerCris (anagramă derivată din numele liderului/ghitaristului Horea Silvio Crișovan) a reprezentat cu onoare orgoliul jazzistic timișorean. O formație echilibrată, evoluând cu dexteritate conform criteriilor în vogă din domeniul mainstream. Temele relaxa(n)te imaginate de Crișovan sunt vehicule adecvate intervențiilor sale solistice, precum și paradelor improvizatorice ale poliinstrumentistului Lucian Nagy (manifestate nu doar pe saxofoane și flaut, ci și pe ustensile mai exotice, cum ar fi duduk-ul armenesc sau cavalul bulgar). Notabil este și solidul fundal ritmico-armonic furnizat de basistul Dănuț Blaga, claviaturistul congolezo-român Marcelle Poaty Souami și bateristul Florin Cvașa. Constat cu satisfacție că acest grup pare să acționeze ca un complement al binecunoscutului Bega Blues Band, purtătorul de stindard al jazzului bănățean din ultimele trei decenii.

Recitalurile invitaților din străinătate ar putea fi împărțite, grosso modo, în două categorii: cele cu prestații oarecum anticipabile și cele apte să epateze. Din prima grupare face parte Trio-ul condus de Kasia Pietrzko, ajuns la Gărâna grație implicării Institutului Polonez din București. Juna pianistă își asumă fără ezitări buna tradiție a romantismului de factură chopiniană, o constantă a întregii muzici (și implicit a jazzului) din statul renăscut în urmă cu un secol. Aluziile la atmosfera cameral-romantică rimează atât cu modelul universalist propus către anii 1960 de Bill Evans, cât și cu cel „localist“, afirmat în ultimul deceniu prin secția ritmică a trompetistului Tomasz Stanko, coordonată de pianistul Marcin Wasilewski. Nu e de mirare că una dintre piesele Kasiei îi era dedicată însuși maestrului Stanko. La fel ca în cazul colegului și compatriotului ei, violonistul Adam Baldych (cu care, de altfel, colaborase), prezența subconștientă a lui Chopin se resimte la toate nivelurile, de la elaborarea compoziției, până la actul transpunerii sale sonore.

Tot în sfera previzibilului a evoluat și Markus Stockhausen (fiul celebrului reformator al muzicii contemporane Karlheinz Stockhausen). Din cauza actualei conjuncturi, plănuitul duet cu colaboratorul său de confiență, Jorg Brinkmann, fu înlocuit printr-o lucrare de vaste proporții – intitulată Phoenix – interpretată solo. Protagonistul a apelat la trompetă, flugelhorn, trompetă mică în Si Bemol și la o multitudine de dispozitive electronice, care (prin secrete combinațiuni) dădeau pasajelor fortissimo o alură de-a dreptul wagneriană. „Orchestra“ mânuită individual, alcătuită în principal din fascicule trompetistice, atingea uneori culminații asemănătoare fanfarei de 14 goarne din glorioasa Sinfonietta a cehului Leos Janacek. Conceptul de muzică intuitivă promovat de Markus Stockhausen și-a aflat la Gărâna ambianța adecvată. Alcătuirile sonore erau placate pe tăcerea pădurilor înconjurătoare, iar muzicianul a exploatat la maximum ora privilegiată a amurgului montan. Puseurile sonorităților metalice proiectate spre bolta înstelată păreau trimiteri la sintagma kantiană: „Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine.“ Sus-amintitul element de previzibilitate intervenea atunci când auditorii vor fi comparat cele ascultate cu similarele experimente ale scandinavilor Palle Mikkelborg sau Nils Petter Molvaer.

Un moment de intensă colaborare scenică ne-a oferit tandemul Frederik Koster/pian și Edgar Knecht/trompetă, ambii din Germania. Clue-ul recitalului consta în apelul la vastul tezaur de melodii folclorice alemane. Într-un anume fel, cei doi interpreți reluau – printr-o inedită prismă jazzistică – procedurile la care apelaseră marii creatori de lied-uri (Schubert, Schumann, Haydn, Brahms ș.a.m.d.). Parafrazele improvizatorice, abundent ornamentate, dădeau remodelărilor create de Koster & Knecht o coloratură compatibilă cu sensibilitatea noastră călită în decenii de postmodernism. Mai intervenea și verva confesivă, pigmentată cu humor, a pianistului, „mascând“ (dacă mai era necesar) absența celorlalți doi membri ai cvartetului de pe albumul originar – Anotimpuri personale. Apropo de tematica sezonieră: la bis s-a cântat și o prelucrare după Vivaldi.

Ajung acuma și la recitalurile ce s-au distins prin originalitate. Mă refer, mai întâi, la aparițiile datorate grupurilor Fish In Oil și Naked, venite din capitala Serbiei, Beograd. Ambele aduc un suflu proaspăt, energetic, debordând de vitalitate și talent. Deși „eminența cenușie“ a primului este ghitaristul Bratislav Radovanovic, marea revelație a fost Dusan Petrovic. Acesta se exprimă cu egală forță de persuasiune pe trei tipuri de saxofon (alto, tenor și bariton), plus flaut. Piesele sunt elaborate într-o manieră cinematografică, sugerând antrenante succesiuni epice, asezonate cu elemente anecdotice și doze de ironie, dusă uneori până la sarcasm. Petrovic își demonstrează valoarea atât în modul de exprimare subtil-nuanțat, cât și în cel expresionist (cu „îngroșări“ susținute de ghitara electrică, sub frenezia unei duble tutele Frank Zappa/Marc Ribot). Porțiunile free creează efecte când tonifiante, când devastatoare. Tema abraziv-repetitivă Wishbone relevă o pertinentă asimilare a tendințelor underground din jazzul anglo-saxon, mizând și pe spiritul de echipă al ceilorlalți doi membri ai cvartetului: charismaticul basist Branislav Radojkovic și bateristul Fedja Franklin. Nu pot trece cu vederea piesa intitulată Lisboa, cu ale sale ecouri de fado, lejer înăsprit, pe care jazzmanul lusitan Rão Kyão, autorul seminalului album Fado Bailado, ar fi savurat-o cu certitudine. În cazul grupului Naked, accentul cade prioritar asupra ideii de comunicare cu publicul, obținută prin alertisime ritmuri de sorginte balcanică și prin pulverizarea barierelor dintre stiluri. În acest demers, rolul decisiv îi revine aceluiași infatigabil basist Branislav Radojkovic, în interacțiune cu divagațiile violonistului Dorde Mijuskovic. După o asemenea descărcare de energii, nu e de mirare că la finele concertului fu intonat un refren obsesiv, bazat pe cuvântul italian Libertà.

Un trio a cărui originalitate rezidă, prioritar, din combinarea zonelor de proveniență ale componenților a fost cel alcătuit din norvegianul Per Mathisen/bas; rusul stabilit la Praga Daniel Bulatkin/pian acustic & electric, orgă, sintetizatoare; israelianul Utsi Zimring/baterie. Acesta din urmă a asigurat un fundal ritmic în viguroasa manieră a lui Tony Williams, în timp ce liderul își demonstra versatilitatea atât pe ghitara-bas, cât și pe o variantă piccolo de contrabas. La doar 20 de ani, Daniel Bulatkin promite să devină unul dintre maeștrii claviaturilor în jazzul actual – începând de la tehnica sa impecabilă (marcată de claritatea specifică școlii ruse) și până la proiectele personale (v. albumul The New Beginning, al propriei formații, B/Y Organism), ce-l definesc deja ca instrumentist și compozitor de anvergură.

O bună impresie a lăsat și solidul SHRI 4TET, al basistului indian Shri Shiram. Deși companionul său consacrat – keyboardistul norvegian Bugge Wesseltoft – n-a reușit să ajungă la Gărâna, prestațiile celorlalți membri ai cvartetului au susținut con brio intențiile liderului. În viziunea lui Shri, onctuoasele glissando-uri ale basului electric (obținute uneori și cu arcușul) transpun sinuozitățile inerente melosului de pe subcontinentul de origine al muzicianului, născut la Mumbai. Britanicul Matthew Bourne explorează deliciile timbrale ale pianului electric Fender Rhodes. Bateristul israelian Asaf Sirkis își asumă rolul de ritmician, cu aceeași determinare precum compatriotul său din trupa amintită în paragraful precedent. O optimă soluție pentru diversificarea timbrală a grupului a adus includerea în trupă, ca invitat de onoare, a impetuosului saxofonist sârb Dusan Petrovic. Abilitatea acestuia de a jongla cu diverse registre stilistice e cuceritoare.

Apogeul originalității (sau, cu expresia jazzologului Florian Lungu, al „forțării limitelor jazzului“) a fost atins, în cadrul prezentei ediții festivaliere, de Trio-ul pianistului austriac David Helbock. E vorba însă – atențiune! – de o originalitate genuină, firească, lipsită de încrâncenări conceptuale. Tânărul protagonist (n. 1984) vădește un simț natural al eludării poncifelor, alcătuindu-și recitalul ca pe un mozaic ludic, ce suscită efecte surprinzătoare asupra auditorilor. El creează astfel o muzică substanțială, fără divagații, umpluturi, sau lungimi inutile. Ideile melodico-armonice sunt expuse pregnant, adeseori … telegrafic, prin asimilarea creativă și reformularea îndrăzneață a limbajelor consacrate. Helbock și-a aliat doi ritmicieni compatibili cu propriile-i idei: Raphael Preuschl, acționând pe un insolit bas-ukulele (versiune de bas acustic derivată din cavaquinho-ul luso-brazilian) și foarte junele baterist Manuel Marxer (probabil primul jazzman din Liechtenstein care a evoluat pe o scenă din România). Interacțiunea dintre cei trei continuă inițiativele de revigorare a formulei de trio, promovate în Europa anilor 1970-80 de trupe precum Ganelin-Chekasin-Tarasov, sau cea a pianistului suedez Per Henryk Wallin. Așadar – o estetică a anti-clișeelor, un fel de profilaxie contra ideilor preconcepute, a sclerozei, inerției, platitudinii. Nu e de mirare că Helbock își recunoaște deschis filiația din inalterabilul spirit jocular al lui Thelonious Monk (una dintre compoziții se intitulează chiar Anonymous Monkaholics!).

În consens cu spectatorii pe care i-am întâlnit la cele patru gale, muzicienii (originari din vreo 15 țări) și-au manifestat public gratitudinea pentru nobilul efort al familiei directorului Marius Giura de a menține continuitatea acestui festival, realmente unic.

Virgil Mihaiu