La scurt timp după volumul Elegia timpului (2018) și romanul În drum spre Ikaria (2019), Gabriel Chifu revine cu un volum nou de versuri, intitulat O viață, subintitulat Pagini dintr-o epopee efemeră și scris, conform mențiunii finale a autorului, în o sută de zile (între 11 decembrie 2019 și 19 martie 2020). Fără îndoială că a fost un interval creativ fertil; inspirația poetică nu poate fi programată, iar regula profesionalismului prozastic în virtutea căreia romancierul se așează la masa de lucru și scrie la romanul lui, indiferent de circumstanțe, nu se aplică în sfera lirică. Ca și cum ar fi vrut să surprindă această „volatilitate” a poeziei, Chifu și-a definit epopeea sa, pe pagina de gardă, prin categorii lirice diferite, reunite într-o enumerare sugestivă. Sunt aici „stări. tablouri. însemnări. firimituri epice. psalmi. viziuni”, cu figurație și expresie ce diferă de la o categorie la alta, dar și cu suprapuneri, interferențe de discurs poetic. Astfel, un „tablou” se conturează nu de la sine, ci prin pre-constituirea unei anumite stări, cu care elementele peisajului se vor afla în corespondență. „Însemnarea” nu e niciodată banală și oarecare, întrucât Chifu este printre poeții care inserează semnificație în enunțurile lirice. „Firimiturile” epice, unele excepționale, sunt insuflate de vizionarism și conturează prin flashback-uri biografice tabloul diferitelor vârste, tablou în care principiul reversibilității poate fi activat printr-un fel de magie de reconstituire și restituție. Ceea ce se observă de la prima lectură este capacitatea autorului de a inova, căutând diferite forme de expresie și folosindu-le într-un acord fin cu variațiile, mai greu sesizabile, ale gândirii poetice. E suficient ca un element de constantă poetică să fie văzut sub un unghi puțin diferit, pentru ca toată seria simbolică să se modifice și să schimbe perspectiva. Poetul lasă, de la un punct, textul „liber” în a se auto-genera, dar nu prin jocuri de limbaj, ci prin proliferare de semnificație. Poemul va atinge un maximum al semnificării, obținut prin multiple strategii discursive, după care, odată „saturat”, se va încheia, dând impresia că experiența inițiatică a fost dusă la capăt și „consumată”. Dar poemul următor (făcând parte din aceeași categorie sau dintr-o alta) reia procesul dintr-un unghi, cum spuneam, ușor diferit și constituie o altă „stare”, conturează un alt „tablou”, înscenează o „viziune” diferită.
În acest fel, fiecare text din carte are autonomie și poate fi citit și înțeles independent de restul; dar, în același timp, lectura întregului, ca ascultarea unei simfonii, dă posibilitatea identificării și regăsirii notelor acestui lirism complex și subtil. Un exemplu pregnant este cel al evocării copilăriei fericite într-un orășel pe malul Dunării, într-o căsuță „prăpădită” și alături de familia în formulă completă. În Căsuța prăpădită din C. avem descrierea realistă și detaliată a unui cămin câtuși de puțin liric, dar revăzut, cu o nostalgie sfâșietoare, într-o lumină poetică. Camerele modeste, pivnița, closetul din curte, bucătărioara de vară au dobândit o aură; cu cât le descrie mai exact, cu atât poetul le injectează întâietate simbolică și afectivă: „Sunt anii ‘60, la-nceput. Trei camere înșiruite, cu pridvor, cu pivniță, cu closetul din curte și robinet de apă tot în curte, cu o bucătărioară de vară improvizată alături, într-o anexă. O cameră a mea și a fratelui meu (el, student la Timișoara, e mai mult plecat), o cameră a părinților, o cameră de zi cu comoda unde stau ca niște prințese sticluțele de colonie și de ulei de nucă ale mamei, cu focul în sobă, cu biblioteca de lemn ticsită de cărți”. Casa are pereții subțiri și „șubrezi”, astfel că, în toată strofa următoare, va fi explorat sentimentul de teamă al copilului din trecut, cu percepția magic-infantilă pe care o regăsim și în Vrăjitorul din Oz. Dacă „rafalele de vânt or să ne ducă cine știe unde”? Apoi planul poemului se schimbă din nou, în ultima strofă casa fragilă, familia completă și vârsta de aur a copilăriei făcând un tot incasabil. În rememorare, poetul își va înscrie simbolistica, ducând fostul spațiu domestic spre una dintre semnificațiile cele mai profunde ale epopeii „efemere”. Căsuța prăpădită închiriată de la doamna Duțulescu, în orășelul C., căsuța în bătaia vântului a devenit imaginea simbolică a fericirii familiei pierdute. Acasă nu va mai fi altundeva decât acolo și atunci: „Da, cu anii, devine tot mai clar pentru mine: acasă e căsuța aceea prăpădită. Lângă mine, mama, tata, fratele meu. Îi văd: sunt vii. Sunt nemuritori”.
În alte poeme, avem raportul de semnificare în direcție opusă. Orașul B. este unul apocaliptic, o metropolă a demenței urbane, un spațiu al tuturor și al nimănui, fără reguli și fără „noimă”. În Decembrie în orașul B. O viziune, traficul e mutat de pe coordonatele realiste ale descripției pe cele ale proiecției fantastice. Străzile fiind „pline-ochi de mașini”, acestea „au început să se suie pe acoperișuri”, încercând „să-și croiască drum pe acolo”. Cei ce le conduc sunt într-o stare de exasperare care nu mai poate fi temperată și îi aduce la paroxism: „De furie, toți se năpustesc asupra tuturor cu îndreptățită disperare”. Peste acest peisaj urban sufocat de el însuși, ca și cum conținutul tabloului metropolitan n-ar mai încăpea în ramă, un râs „diabolic” se face auzit: „Din difuzoare nevăzute, răsună un hohot de râs strident, diabolic, care-mi sparge timpanele”. Poetul, în ipostaza de personaj central, simte acum „enorm” și vede „monstruos”, efectul fiind că decorul realității, văzut într-o lumină neagră, va avea linii distorsionate. Dacă acea căsuță „prăpădită” din orășelul C. era o emblemă a fericirii pierdute, orașul B., prins într-o „viziune” neagră, devine un malaxor expresionist. Într-o reverie cuprinsă într-o viziune „de vară”, va fi încercat imposibilul. Imaginația și credința sunt invocate și convocate într-un alt poem pentru a schimba urbanul sufocant. Textul, la persoana I, iese din formatul realist pentru a-l modifica: „Acum încerc ceva greu de tot, absolut: cu puterea imaginației, prin credință, vreau să mut marea în ținutul acesta prăfos, unde se deapănă ghemul vieții mele”.
Amestecând și întrețesând episoade reale și secvențe imaginare, elemente realiste și simbolice, epopeea scrisă pe parcursul a o sută de zile alternează stările subiectului cunoscător. Prin modificarea acestora, obiectul însuși al poetizării se transformă. Realismul e, așa zicând, coaja subțire a acestei poezii proteice și polimorfe, care îl utilizează doar pentru a păstra un cadru, o referință, și a se distanța apoi de ele în linia simbolică selectată. Regresiunile temporale, reversibilitatea vârstelor, universul „secund” desprins de cel al realității propriu-zise, cuprinderea uimitoare într-o aceeași privire din Ce închipui, ce trăiesc, „evadarea” din trup pentru o miraculoasă extindere din Expansiunea, toate acestea fac din real o imagine panoramică pe care epopeea o integrează și o modifică. Erotica lirică, în care O viață marchează câteva poeme antologice, schimbă, tot așa, legile temporale și spațiale, făcând să se manifeste, la mult timp de la despărțire, energia aproape cosmică a iubirii. În memorabilul Aparat de radio care se aude tot mai încet, finalul echivalează universul întreg cu un aparat de radio cu bateriile consumate. Doar iubirea face lumea să funcționeze și să continue: „Fără tine,/ universul s-a stricat. Rău de tot, nu e de glumă./ Și e palid, e sleit de puteri./ Seamănă cu un aparat de radio portabil,/ cu bateriile slabe, care se aude tot mai încet”. În Un munte de cenușă, deprimarea, absentă atunci când senzația că „lumea/ e tocmai bună de trăit” este mai puternică, se infiltrează iarăși în desfășurarea poemului, care se încheie astfel: „Lumea ta, povestea ei/ sfârși-vor, fără urmă”.
O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră este un volum de referință, în creația lirică a lui Chifu și în poezia contemporană.