Poezie de Iolanda Malamen

Jurnal 2020

*

Am părăsit cândva poezia fără să simt durerea aceea insuportabilă pe care mulţi o descriu ca fiind letală.

Asta se întâmpla într-un an ploios în care anotimpurile se amestecau între ele şi eu eram în căutarea unui plan care să submineze cuvintele.

Sunt liberă, mi-am spus, dar asta era doar un mod de-a duşmăni pe cei care se împotmoliseră în poezia mea, ca într-o mlaştină.

Se întâmpla cu decenii în urmă,

când cuvintele mele erau numai mărăcini şi pietriş mucegăit.

Jungla cuvintelor este astăzi de nepătruns,

şi arşiţa care-mi îmbracă trupul s-a transformat într-o cămaşă mătăsoasă.

*

Nu mă tem că viaţa unui poet are cotă zero

şi este mai puţin importantă

ca scutul unei sculpturi greceşti

din perioada de aur.

Goliciunea unui vers, deznădejdea altuia,

cu greu îşi fac loc în lumina roz a dimineţilor

şi săptămânile trec fără ca eu să mă îmbolnăvesc

de o bucurie fără seamăn,

şi fără să ştiu de ce aceste versuri ridicole,

care nu ţin de sete şi nici de urât marii singurătăţi,

mi se plimbă pe trup.

*

Dimineaţa, cu chipul lor de copii bătrâni,

cerşetorii merg târşâindu-şi paşii spre arterele productive ale oraşului.

I-au trezit din somn instigatorii milei, glasuri care le-au hotărât noi zori cenuşii şi munca la sărăcia perfectă.

Când îşi îndeasă în buzunare bănuţul capitalismului

ei trebuie să fie vigilenţi. Acesta ar putea dispărea

într-o clipă de neatenţie, înlocuit cu un coltuc de pâine uscată.

Când sunt anunţate opere de caritate,

cerşetorii le persiflează cu o gingăşie care-i apropie de paradis.

*

Trecătorii mă îmbrâncesc de colo-colo,

ei n-au timp de tânguirile mele

de cetăţean al unei lumi în derivă,

şi nu observă nimbul meu de mânie

de o puritate desăvârşită.

Dacă aş progresa, nimeni nu ar şti.

Dacă aş striga, strigătul s-ar transforma

într-un pumn care nu mai loveşte.

Trecătorii asudă din greu la treieratul gunoaielor.

şi scuipă tot timpul mesaje care inundă oraşul,

îl scufundă.

Sunt proprietarul unui strigăt care s-a tocit

şi nu mai valorează nimic.

*

Povestitorul crede că erosul orbitor

este de-acum o îndeletnicire care i se cuvine,

şi mai crede că păcatul

este trupul oricărei naraţiuni.

Copaci, călăuze, voci însângerate, bucurii născute din

milă, rădăcini, smârcuri, ceţuri, iubiri, toate sunt descrise

cu o migală care ne duce cu gândul

la pregătirea naturii pentru păcat.

Cu cifrul morţii în inimă, pictând cum se pricepe

mai bine un tunel primejdios în care ascunde o cruce înstelată, povestitorul are zile

când puterile îl părăsesc şi de nicăieri apare ca o căprioară zburdalnică însăşi viaţa.

Şi astfel, mai aflăm

de la zbirii rumeni ai istoriei câte ceva despre secolul în

care trăim.

*

Înaintez în poemul ăsta cu greu.

Mă împotmolesc mai ales în sintagmele

care explică spaima şi mrejele ei,

şi asta mă transformă într-un copil timorat

ce cutreieră lumea în căutarea unei patrii blânde.

Cu greu ţin în frâu amintirea unui trecut

trăit fără măsură şi perspectiva unui viitor

care-i va călca pe urme.

Ce ironie a scrisului!

*

Acum sunt foarte departe de bariera aceea

care nu mă lăsa să fiu pelerinul unor locuri

de o frumuseţe sălbatică.

Mai era şi teama că oricât aş fi mers, şi oricât

aş fi tânjit la o viaţă mai liberă, mereu ceva mi-ar fi tăiat calea: un animal ciudat

venit din preistoria violenţelor, o piatră masivă

purtând gheare de vultur sau, cine ştie,

o armă descărcată feroce în ziduri.

Bucuria de-a mă auzi chemată nu se compara

decât cu bucuria linguşirii cuvintelor.

Nu pricepeam de ce chemarea ta se pierdea

în pielea fierbinte a mulţimilor.

Uneori o lăsam naibii de mândrie

şi plecam pe urmele tale.

Hoinăreai prin somnul meu şi vorbeai

despre războaiele care te-au convertit la moarte.

O evoluţie, gândeam, în felul de-a privi primejdia.

Dar primejdia, nu erau războaiele care te-au convertit la moarte, ci bariera aceea care mă pregătise

pentru disperare şi pe tine te transformase

într-un orb rătăcitor.

Mă trezeai din somn bătând în uşa mea cu un trandafir

alb de porţelan.

Eram uimită că pământenii cultivă asemenea flori.

Pregăteam poemelor traume

şi un statut social complicat.

Sunt martor la ceva ce nu cunosc, mi-ai spus,

şi ai râs cu o sinceritate tulburătoare.

Într-un noiembrie rece, când încolţise prima zăpadă

şi oraşul devenise un mormânt îngheţat,

arta singurătăţii atinsese perfecţiunea,

iar bariera aceea nevăzută nu mai exista.

Statutul poemelor rămânea neclar, dar traumele ei au biruit.

A biruit şi singurătatea.

A biruit şi teama că frumuseţea lumii e pe sfârşite.

În fond, ce naiba e poezia?

*

Acum unsprezece zile copilul plăpând

a distrus din joacă o cetate.

Acum unsprezece zile, copilul plăpând

şi-a făcut bagajul vrând să plece pe o planetă

pe care a descoperit-o din întâmplare

la lecţia de bullying.

Acum unsprezece zile ploua atât de tare,

încât copilul plăpând s-a rugat la Dumnezeu,

să oprească ploaia şi să-l lase să demonteze orologiul

vechi care bate secolele, din arhiva familiei.

Însă viaţa continuă, şi îi este milă de o copilărie

atât de activă şi cele unsprezece zile care-au trecut

fără niciun semn de la copil,

sunt cele mai lungi zile din istoria familiei.

O veste dă totuşi speranţe: copilul plăpând

a fost văzut ieri jucând fotbal în spatele blocului.

*

Îmi spuneai că moartea este un instrument muzical,

o creaţie desăvârşită pe care o auzi mai ales noaptea,

când deşertul este păzit de o lună magnifică.

Încerc cu dinţii rezistenţa cuvintelor şi-mi dau seama cât

de mare este distanţa dintre ele.

Ruinele lor ar putea imagina o întreagă istorie

a verbelor, a trupurilor, a panicii.

Şi totuşi, orele noastre durează, bine păstrate

pe pajiştea strălucitoare pe care-am desenat-o

în minte.

Durează şi florile cu parfum de munte,

pipernicite şi viu colorate şi inorogul de catifea cumpărat dintr-un magazin de mărunţişuri de pe Champs-Élysées.

(În toamna în care eram hăituită de un bărbat care-mi înfigea flăcări tăioase pe trup.)

Durează şi memoria unor atentate care-au sfârtecat mii

de steaguri de pace.

Durează şi sticluţa cu Magie Noir golită pe jumătate.

Durează şi încăperea în care-mi scriam cărţile

în fugă, şi pomişorii de vanilie pe care i-am plantat

cu o răbdare de care şi astăzi mă minunez.

Durează şi gustul fad al fructului avocado

pe care-l decojeam cu graţie prefăcută.

Durează şi pietricelele pe care le aruncam

pe mormintele strămoşilor tăi.

Le aud cum cântă la fiecare adiere de vânt.

Durează şi strigătul care-a început ca o muzică lină, apoi

s-a transformat într-un instrument muzical,

numit moarte, în deşertul păzit de o lună magnifică.