Citind prima pagină a romanului O întâlnire pe strada Hazard (Editura Neuma, 2020), scris de Andrea H. Hedeș, mi-am adus aminte de o notă, plină de ironie livrescă, a Danei Dumitriu, aflată tot pe o primă pagină, a ultimului ei volum din trilogia epică Prințul Ghica (1986). Acolo, romanciera se referea la sănătosul obicei al unei binecunoscute marchize care, fie că avea ori nu treabă, ieșea în oraș: „Ce să facem? Marchiza se încăpățânează să iasă la ora cinci. Și în funcție de acest obicei al ei se scrie istoria…”. Și romanul O întâlnire pe strada Hazard își are istoria (de fapt, povestea) scrisă în funcție de această habitudine deambulatorie, totul începând astfel: „Dacă mergi tot înainte pe Strada Hazard (majuscula ar fi trebuit să existe și în titlul cărții – n. m., V. S.), la o anumită oră din zi, poţi vedea o femeie tânără, minionă, într-un pardesiu uşor cambrat, verde smarald, cu o eşarfă galbenă din mătase în jurul gâtului ivoriu, cu pantaloni la dungă până deasupra gleznelor, tropăind mărunt în botine de lac negru, cu o poşetă la fel şi cu un rucsac bleumarin pe umărul stâng. Părul negru, lucios, îl poartă în stil Cleopatra, de aceea aşa îi vom spune de aici înainte. Ţine de mână o fetiţă mărunţică pentru vârsta ei […]. Din felul cum o priveşte mama ei, reiese limpede că e o adevărată prinţesă, de aceea îi vom spune Sara” (p. 9).
Ca într-o dispunere simfonică – iar romanul de față are o asemenea desfășurare – paragraful de mai sus este repetat, cu puține modificări, de două ori în cuprinsul narațiunii, însă miezul îi rămâne neschimbat în semantica laitmotivului său: „o femeie tânără, minionă, […] cu un rucsac bleumarin pe umărul stâng”. Aceasta este ținuta de zi și de oraș a Cleopatrei, pentru că noaptea protagonista va fi îmbrăcată altfel, într-o ținută de gală, cu care dă curs la trei invitații de a călători în regim oniric. Ea se mișcă între un „dincoace” (un oraș cosmopolit, aflat în cacofonice zile de carnaval cosmo-poleit) și un „dincolo” (o „țară a nimănui”, de dorit să fie a tuturor celor care iubesc armonia simfonică). Finalul micului roman reprezintă un contrapunct la Craii de Curtea-Veche, o nouă Pena Corcodușa apostrofând-o pe Cleopatra cu „Regina! Regina Hazardului!”. Cele trei hagialâcuri din romanul matein au drept contrapondere tripla călătorie în ținutul de basm, unde curg laptele și mierea, iar nectarul acoperă absența oricărui supliment alimentar. Aici găsim linia despărțitoare între lumea de carnaval de pe Strada Hazard (asemănătoare cu calea ce duce spre „adevărații Arnoteni”) și lumea feerică din vis, unde maestrul de ceremonii Basil îl înlocuiește pe saltimbancul Gore Pirgu.
Asemenea naratorului matein, Cleopatra ar putea spune, la sfârșitul celor trei „hagialâcuri” ale ei în lumea în care se visează, nu în lumea în care se viețuiește: „Înaintea ochilor mei, aievea, se desfășura fermecătoare trâmba de vedenii”. Visul și, mai ales, călătoria din visul nocturn nu reprezintă pentru protagonistă doar o compensație pentru viața diurnă monotonă, ci și evaziunea degrevată de sentimentul claustrării pe care îl acuză locuitoarea de la etajul al XI-lea al unui cenușiu bloc cu liftul defect construit în glorioșii ani ai regimului comunist. La rândul ei, și reveria din regimul diurn se constituie într-un semn al libertății, prin lucrul compozitoarei Cleopatra la simfonia „O altă oră albastră”. Părțile compoziției (pentru botez, nuntă și înmormântare) ar putea fi elementele ordonatoare într-o lume confuză și dezacordată, în care ea viețuiește împreună cu fiica, Sara, și cu pisica Rândunica. Protagonista este în căutarea unui nou început, constituit ca o prelungire a unui pământ al făgăduinței: „Promisiunea unui nou început, amăgirea speranţei, credinţa în salvarea ivită odată cu zorii o învăluiră ca o îmbrăţişare maternă” (p. 81).
Povestea, prin tăietura poetică a frazei sale, asigură principiul celor două vase comunicante: visul și realitatea. Iar aceste două vase (navale) comunicante le reprezintă cursele dus-întors ale gondolei de onix negru ce străbate râul Axionului. Odată cu ajungerea în gondolă, Cleopatra lasă în urmă zilele înecate în obișnuință, ce poartă semnele eșecului. Ea părăsește întunericul nopții de acasă, pentru evadarea într-o altă lume, a oniricului, unde se face risipă de lumină selenară peste cadre de bal care strălucesc feeric și sunt populate de personaje pe măsură. Regimul oniric, organizat după alte legi decât acelea ale tărâmului diurn, permite călătoria pe o rază albă de lună cu ajutorul cerbului de diamant Cassian. Prezența lui în balcon deschide ferestrele narațiunii spre feeric, spre spațiul edificării de sine sau, mai curând, al uitării de sine, într-un cadru temporal lent, supus altor ritmuri (muzicale). Este exprimată astfel intenția respingerii limitelor impuse de ritmul accelerat al obișnuințelor cotidiene și dorința ieșirii din cadrul diurn.
La începutul romanului se poate citi o precizare comună: „Aceasta este o operă de ficţiune. Toate numele, personajele, evenimentele şi locurile din această creaţie literară sunt fictive. Asemănarea cu orice persoană, eveniment sau loc este o pură coincidenţă”. Numai că precizarea trebuie înțeleasă în sensul în care pura coincidență există doar în momentul în care credem în regulile impuse de jocul la care autoarea ne invită să participăm. Este vorba despre un joc ce deschide ușile povestirii spre tărâmul interior al sensibilității infantile, unde legile nescrise anulează reperele temporale și spațiale obișnuite prin apelul la memoria afectivă. Andrea H. Hedeș ne invită la o călătorie într-o lume de vis și din vis, într-o Țară a nimănui care ar trebui să fie a tuturor celor care iubesc armoniile imitative și vor să le imite. Cititorii micului roman O întâlnire pe strada Hazard, destinat copiilor de toate vârstele, trebuie să fie înzestrați sau să fi păstrat naivitatea pe care doar cei mici o posedă atunci când ascultă sau citesc povești.