Într-o cultură serioasă, tipărirea jurnalului inedit al unei personalități de talia lui Nicolae Iorga, acoperind perioada cea mai cumplită din viața savantului (1938-1940), ar fi fost cel puțin un eveniment editorial, dacă nu și academic sau politic.
Aceasta, din motive evidente.
Pe de-o parte, cum subliniază Andrei Pippidi în Introducere, Iorga nu a lăsat prea multe inedite: autor prolific, cu sensul urgenței scrisului său (menit să afirme sau să combată ceva), s-a grăbit mereu să dea publicității rezultatele muncii sale, recurgând chiar la dictare sau la stenografierea discursurilor. În acest context, trei caiete de însemnări zilnice, acoperind tot atâția ani din viața publică și privată a „profesorului de energie națională”, ce apar la 80 de ani de la asasinarea lui de către legionari, sunt un mic tezaur în sine.
Pe de altă parte, caietele XX-XXII ale jurnalului său, conținând notele lui Iorga de la 25 februarie 1938 la 26 noiembrie 1940 (deci, cu o zi înainte de odiosul asasinat), parcurg o perioadă de îngrozitoare frământări, cu consecințe teribile asupra Europei și a României. În acest scurt interval de timp au dispărut de pe hartă mai multe state (Cehoslovacia, Polonia, Austria, Lituania, Letonia și Estonia), s-a declanșat cel de-Al Doilea Război Mondial, Franța, Olanda, Belgia, Norvegia, Danemarca și Albania au fost ocupate de puterile Axei și a fost declanșat Holocaustul. Pentru noi, sunt anii în care se prăbușește, mai întâi, democrația (înlocuită de dictatura regală, iar din 6 septembrie 1940 de cea legionaro-antonesciană), apoi însăși România Mare, care pierde pe rând Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, Cadrilaterul și jumătatea de nord a Transilvaniei. Totul, pe fondul unei grăbite și silnice răsuciri a politicii noastre externe, care abandonează orientarea tradițională franco-britanică, în favoarea Axei care ne impusese Diktatul de la Viena.
În acest carusel năucitor, autorul celor trei caiete de însemnări este nu doar martor – unul obișnuit cu exercițiul consemnării imediate a evenimentelor la care participă –, ci un protagonist de prim-plan. N. Iorga nu mai este, desigur, în 1938 cel care fusese în 1918 sau chiar în 1928: prestația sa dezastruoasă ca prim-ministru (19 aprilie 1931 – 31 mai 1932) și pierderea oricărei autorități literare, în urma opțiunii ridicole pentru un inexistent neo-sămănătorism, l-au făcut să-și piardă mult din putere. Este, totuși, un om încă influent, în pofida faptului că funcțiunile sale sunt mai curând decorative decât executive: academi cian, consilier regal și președinte al unui partid de nișă, formal interzis. Singurele poziții în care mai are putere reală sunt cele pe care și le crease singur, ca director al Institutului de Istorie Universală, al așezămintelor de la Vălenii de Munte și al publicațiilor (de nișă, și ele) „Neamul Românesc” și „Cuget clar”. Împrejurarea președinției de numai patru zile, 9-13 iunie 1939, la Senatul carlist, narată în paginile jurnalului de față, e edificatoare în acest sens. În cele patru zile, spune Andrei Pippidi în Introducere, Iorga publicase suficiente articole și dăduse suficiente declarații diferitelor oficialități cu care stătuse de vorbă, pentru ca „dirijorii” din umbră ai dictaturii regale (Armand Călinescu, Ernest Urdăreanu, C. Argetoianu) să-și dea seama că savantul nu e personajul docil de care aveau nevoie și să-l înlocuiască fără scrupule. Fostul premier simte această schimbare de statut și transformarea sa într-un „onorific”, ale cărui consilii sunt solicitate, însă nu și urmate. În 2 martie, 1938, el notează: „Chem pe Armand Călinescu [ministru de Interne, la acea dată – n. m./ R. V.] pentru a mă plânge de lipsa oricăror știri; nu ni se mai transmit nici buletinele secrete”, iar la despărțirea de Carol al II-lea, după abdicare, îi urează transparent, conform însemnării din 6 septembrie 1940, „să revie curând și sănătos, dar atunci să asculte de aceia care i-au fost credincioși și atunci i-au dat sfaturi cari n-au fost urmate”.
Deși nu conține nici dezvăluiri-bombă, nici documente în măsură să răstoarne felul în care înțelegem mersul istoriei, acest jurnal inedit este senzațional prin conținut. Nu doar că ne permite să ascultăm, pentru prima dată după 80 de ani, și depoziția celui căruia i s-au pus în cârcă nu puține (de la complicitatea la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu și până la susținerea dictaturilor), dar ne oferă o relatare de primă mână a derivei în care intră continentul și, odată cu el, țara noastră, în cel de-al patrulea deceniu al secolului trecut. O relatare venind de la un personaj încă relevant, a cărui părere este solicitată zilnic de politicieni și diplomați, de ziariști și savanți, deopotrivă români și străini, și care astfel este ținut la curent, câteodată prin informații confidențiale, cu mersul evenimentelor.
Dar mai ales portretul lui Iorga, așa cum i l-a fixat în memoria comună un lung șir de detractori, ne apare diferit în aceste note (aproape) zilnice, ținute cu conștiința răspunderii istorice și fără a ignora amănuntul că, mai devreme sau mai târziu, ele vor deveni publice, ca și celelalte caiete, redactate și publicate între 1913 și 1938. Negreșit, Iorga rămâne și acum, în momentul cumplitei prefaceri a lumii sale, un produs al naționalismului de la finele secolului al XIX-lea. Antisemitismul său e inacceptabil, iar ancorarea statornică în formele spirituale ale generației de la 1900 e vizibilă în atașamentul său față de moștenirea Marelui Război, despre care continuă să țină conferințe și în preziua noii conflagrații mondiale. Însă savantul, cu toată reputația sa de spirit pasional și arbitrar, era mai lucid decât cred unii, și în tot cazul, mai lucid decât cei mai mulți politicieni români și europeni ai acelor ani. Nota din 12 august 1938 se încheie, de pildă, cu concluzia „Hotărât, deci, mergem spre războiu…”, în timp ce, cu excepția lui Hitler, toți liderii europeni se iluzionau cu certitudinea păcii… Îl detestă pe Hitler și, în 1940, e sigur că Germania va pierde războiul. Dar nu dorește să pericliteze drumul țării, pe care necesitatea o împingea către o alianță cu Axa. Vrea doar ca Franța și Anglia să nu mai fie inutil umilite de presa română, iar oficialitățile să nu facă temenele excesive Germaniei naziste. Profesorul de energie națională se transformă într-un profesor de demnitate națională.
Și intervențiile sale în Consiliile de Coroană, notate fidel în jurnal, probează faptul că „temperamentul vulcanic” al lui Iorga putea foarte bine să se transforme într-o analiză obiectivă, practică și lipsită de orice patetism. De fapt, marele câștig al paginilor recuperate aici îl constituie tocmai faptul că ne dezvăluie consecvența savantului, nu numai în domenii unde aceasta e regretabilă (literatura, unde continuă să-l execreze pe Arghezi și să-l cultive, de nevoie, pe N. Georgescu-Cocoș), ci și acolo unde ea este nobilă și contribuie la salvarea a ceea ce mai poate fi salvat: în politica națională. N. Iorga se înfățișează, astfel, ca un neașteptat adversar al dictaturii, fie ea regală sau legionară. Jurnalul arată, cu probe incontestabile, că acționarea în justiție, pentru insultă și calomnie, a lui Corneliu Zelea Codreanu a fost urmarea unei hotărâri pe care savantul – tracasat și insultat regulat, în presă, de o mulțime de nulități – o luase mai demult, Codreanu nefiind primul reclamat (Iorga, la rândul său, fusese acționat în justiție, sub acuzații asemănătoare, de Istrate Micescu). Mai mult: după ce realizează că acțiunea sa risca să ducă la arestarea liderului legionar, expunându-l arbitrariului represiunii, N. Iorga și-a retras plângerea: „Încredințându-mă din răspunsurile date la instrucție că avocatul Corneliu Z. Codreanu nu-și dă seama de faptele sale, anulez cererea de a fi judecat pentru scrisoarea trimeasă copilărește mie” (nota din 16 aprilie 1938). Orice încercare de a pune în seama savantului condamnarea și, ulterior, uciderea lui Codreanu reprezintă o falsificare a istoriei. În realitate, modalitatea de eliminare a pericolului legionar pe calea asasinatelor arbitrare, fără judecată, aleasă de Armand Călinescu (adevăratul om forte al dictaturii regale, până la uciderea sa de către legionari, în 21 septembrie 1939), a avut în Iorga un adversar deschis. Nu din simpatie față de legionari, cum au afirmat istoricii staliniști de după 1948, ci din cauza ilegalității și a ilegitimității, din punct de vedere umanist și democratic, a unui asemenea procedeu. Jurnalul ne pune la dispoziție dovezile avertismentelor pe care cărturarul le-a adresat lui Armand Călinescu, lui Argetoianu și altor puternici ai zilei, pe care i-a prevenit asupra consecințelor ignorării constituționalității și ale riscurilor de represalii la care expun societatea, creând acest precedent de încălcare a oricărei legalități. Represalii cărora avea să le cadă pradă el însuși…
Jurnalul este formidabil prin relatarea încercărilor cumplite în care România a intrat la jumătatea anului 1940, care s-au soldat cu cesiuni teritoriale ireversibile, cu plecarea lui Carol al II-lea – care, aflăm tot din însemnări, nu a abdicat formal, ci doar și-a „transferat atribuțiile” lui Mihai I – și cu predarea țării în mâinile Germaniei naziste. Aceste caiete inedite completează tabloul istoric al Consiliilor de Coroană cu unul neînregistrat de Ion Mamina în cartea sa de referință Consilii de Coroană (1996) și refac documentar, pentru posteritate, cu exactitate, desfășurarea celor cunoscute deja. Sunt pagini cutremurătoare, narate de Nicolae Iorga cu talentul său uriaș de memorialist.
Se cuvine să-i mulțumim lui Andrei Pippidi pentru modul în care a ocrotit și editat acest document fundamental de istorie contemporană.