Conform legendei acreditate de către Hugo Pratt însuși, personajul Corto Maltese a fost plăsmuit la Veneția. Dornic să sporească aerul senzațional al unei biografii oricum ieșite din comun, autorul voia să lase impresia că întâmplarea — adică destinul — patronase ivirea în lume a marinarului anarhist și visător. După cei doi ani petrecuți alături de revista „Sgt. Kirk”, odată cu falimentul acestuia Pratt se întoarce la Veneția, unde se stabilește la Lido. Mai precis, în punctul cel mai îndepărtat al insulei ce veghează orașul Dogilor, la Malamocco. Intervalul petrecut acolo a echivalat cu întoarcerea într-o Itacă pe care a căutat-o întreaga lui viață. E un răstimp al meditațiilor și reconsiderării propriei existențe, o haltă molcomă după ani și ani de peregrinări. Figura lui Corto Maltese i s-a impus, cu siguranță, acolo, lângă apele calme ale Lagunei. Ea n-a fost o iluminare petrecută în trenul spre Paris (cum a susținut ulterior), unde urma să-l întâlnească pe Georges Rieu, directorul revistei „Pif”.
Așadar, originea lui Corto Maltese, ca personaj independent, nu se află neapărat în paginile Baladei mării sărate, unde îl întâlnim, într-adevăr, pentru prima oară, ci în frământările zilelor venețiene. Fiica lui Pratt, Silvina, reface atmosfera acelui sejur, în care incertitudinea viitorului se amesteca tulbure cu un exotism pe care Hugo Pratt părea să-l genereze prin simpla lui prezență:
„Într-o zi, ne-am mutat la Malamocco, un sat de pescari, aflat între mare și lagună, la capătul lui Lido di Venezia. Era o casă cu un acoperiș de țiglă roșie, construită în vârful unei clădiri albe. Drept grădină aveam o imensă terasă cu dale albe. Spre răsărit, priveliștea dă spre marea în culori schimbătoare, de unde se aud zi și noapte valurile izbindu-se de stânci. Spre apus e laguna. Seara, la apusul soarelui, suprafața ei lină se colorează în roz, mov și portocaliu. În fața terasei, de partea cealaltă a străzii, sunt suprafețe cu anghinare, câteva poienițe și un gard viu de bambuși, toate acestea făcând legătura între lagună și mare.” (Pratt, 2005: 68-69). Orice s-ar spune, acest peisaj îndeamnă la creativitate mai mult decât un voiaj într-un tren banal, chiar dacă destinația era Parisul…
Am insistat asupra genezei personajului deoarece parcurgerea Baladei mării sărate ni-l înfășișează în posturi mai degrabă contradictorii. Între ipostaza în care îl descoperim la prima sa apariție, în planșa a cincea a romanului grafic, și felul în care îl părăsim, în ultimele pagini ale cărții, diferențele sunt substanțiale. Inițial, Hugo Pratt propunea un personaj cu aparență rudimentară: înalt, masiv, cu barbă și părul în neorânduială. Limbajul frust — „bufon blestemat” sunt primele cuvinte pe care i le adresează lui Rasputin — contribuie la conturarea unui portret ce aparține mai degrabă galeriei infractorilor decât lumii onorabile. Nici când, peste câteva planșe, îl revedem într-o lumină ceva mai favorabilă (între timp se bărbierise), trăsăturile feței nu sunt cu mult îndulcite. Chipul ridat, fruntea îngustă năpădită de claia de păr, expresia mai degrabă fioroasă și imobilă nu sunt de natură să atragă simpatia. Totul sugera un individ dubios, provenit dintr-o lume respingătoare.
La finalul Baladei mării sărate, metamorfoza e frapantă. Trăsăturile feței sunt îmblânzite, iar cruzimea din priviri e înlocuită de o expresie melancolică — o trăsătură durabilă a personalității lui, subminată doar de cinismul pe care și-l cultivă cu asiduitate. Încercările prin care trecuse, soldate cu represalii fizice care aproape îl desfiguraseră, par să fi avut un efect contrar celui obișnuit. În loc să-l sluțească, l-au rafinat. Dacă inițial ne găseam în fața unui individ cu o statură herculeană, mușchiulos și primitiv, la despărțire distincția, eleganța, curtenia participă la portretul unui erou ce atrage admirația. Sugestia e limpede: asemeni altor personaje, și el s-a reinventat spectaculos pe parcursul întâmplărilor prin care a trecut. Încă un argument că nașterea lui nu s-a produs în trenul de Paris, ci pe linia imaginară care leagă Mările Sudului de laguna venețiană.
Magia Baladei mării sărate provine din felul în care Hugo Pratt a știut să dea consistență vizuală și textuală unei abstracțiuni: necunoscutul. Evident, eroii săi străbat spații întinse din Oceanul Pacific, acostează pe insule și tărâmuri exotice. Dar sentimentul dominant e cel al confruntării cu o frică indusă de neștiut și invizibil, al evoluției pe o dimensiune tainică. În multe privințe, e o rătăcire asemănătoare celei a bătrânului marinar al lui Coleridge, mai mult fantomă decât om viu, aflat în căutarea unui tărâm pe care nu-l va atinge decât odată cu moartea. Indiferent de identitatea lor — pirați, prizonieri, ofițeri ai armatelor germane sau britanice —, ei nu au o țintă precisă, deși fiecare poartă cu sine o nălucă, un vis ce pare să-i ghideze în ciuda voinței lor.
Speculând pe marginea situațiilor descrise de Hugo Pratt, am putea emite ipoteza că protagoniștii nu plutesc pe corăbiile, catamaranele ori vasele lor de război ale Pacificului de Sud, ci se află într-un uriaș vas alchimic. Așa s-ar explica necontenitele prefaceri fizice și spirituale prin care trec (doar Rasputin, neatins nici de logica aventurii, nici de metafizica existenței, rămâne neschimbat, egal cu sine în violență, cinism, demență și cruzime gratuită). Respectând canoanele literaturii pentru tineret, Hugo Pratt are mereu în vedere și parcurgerea unui spectaculos scenariu inițiatic. Personajele sunt fie adolescenți, fie oameni tineri. Pentru ei, aventura e un mod firesc de a respira și de a trăi.
Există, pe cale de consecință, un ritm perceptibil în fiecare desen și în fiecare planșă a albumului. E cadența plină de energie și forță a Oceanului Pacific. Ea imprimă personajelor un comportament contradictoriu. Sentimentele sunt mereu plasate la extrem: se iubesc și se urăsc cu o pasiune niciodată stinsă, înfruntându-se în jocuri ale vieții și ale morții, gata să se devoreze unii pe alții, dar și să facă gesturi eroice pentru a se salva din situații imposibile. Impredictibilitatea valurilor oceanului s-a transmis personajelor. De la scenă la scenă, imprevizibilul și dramaticul rescriu obiceiuri și colorează în nuanțe surprinzătoare biografii ce păreau până atunci cât se poate de obișnuite.
Balada mării sărate e, în mod programatic, o experiență a limitei. Hugo Pratt a dat acestei idei o formă pa ra doxală. În loc s-o plaseze într-un spațiu închis ori în mintea personajelor, ea devine un atribut al necuprinsului, al unei realități cu un relief nu doar aplatizat, ci și în necontenită schimbare. Ea marchează o limită a condiției umane. Întrebarea tutelară e următoarea: cât de mult poți să înduri și cât de dispus ești să te sacrifici pentru a-ți testa propriile margini psihice, fizice și morale? Dacă în cazul adolescenților Pandora și Cain ele consună cu zbaterile și neliniștea vârstei, în cazul maturilor e vorba de opțiunile certe ale unor personalități complexe. Oceanul acționează asemenea unei alma mater, hrănind nu doar iluziile personajelor, ci aducând la suprafață neștiutele resurse de energie și visare.
În prefața la traducerea românească a albumului, Ioan Stanomir surprindea caracterul înalt-ambiguu al creației lui Hugo Pratt. Autorul nu urmărește doar o țintă, ci vizează un palier larg de semnificații: „Balada mării sărate nu este doar una dintre cele mai enigmatic-melancolice istorii ale ciclului, ci și poemul pe care Hugo Pratt îl închină acestei întinderi de mare și de lacrimi care este Pacificul. Din acest Pacific ciudat, neguros și fără de margini se naște Corto însuși: îl descoperim răstignit pe o plută, rătăcind în derivă, ca un semizeu ce-și așteaptă ceasul reînvierii. Pe jumătate marinar, pe jumătate poet, Corto este materie din materia oceanului, trup din trupul acestui monstru lichid ce se joacă cu destinele umane plasate pe pânza sa infinită”.
Din această ambiguitate se naște o poveste cuceritoare despre frumusețe, curaj, onoare, iubire, cruzime, tânjire, aspirații nobile și prietenie. Cu toate că se identifică în mod vizibil cu una sau alta dintre aceste însușiri, personajele nu sunt unidimensionale. Ele sunt niște grafii, delicate și sofisticate în același timp, care cartografiază un spațiu al devenirii, al vieții și al morții. E adevărat, Corto Maltese are evoluția cea mai spectaculoasă. Inițial, el pare doar încă una din emblemele lumii abrutizate, a obsedaților de îmbogățire și de aventură trăită de dragul aventurii. Treptat, profilul lui moral prinde consistență și subtilitate, ajungând din poziția marginală pe care i-a destinat-o autorul sursa principală de energie epică și morală.
În mod programatic, personajele centrale ale Baladei mării sărate sunt cei doi adolescenți eșuați în largul oceanului și aduși de întâmplare pe bordul corabiei lui Rasputin. Salvarea acestora și încercarea de a-i conduce acasă constituie firul conducător al narațiunii. Numai că Hugo Pratt a optat pentru o proză vizuală în permanentă destrămare, în care întâmplările se desfac și se recompun după logica subiectivă a reveriei și a visului. Poate inconștient, autorul a emis câteva semnale prin care așază fiecare dintre personaje în alveole individuale, ferm conturate. Astfel, Pandora și Cain sunt descriși de la bun început drept niște naufragiați. Altfel spus, embleme ale eșecului. Situația în care îi descoperim e consecința întâmplării, adică a scufundării vasului pe care se aflau în vilegiatură. Mica barcă cu pânze care îi poartă în preajma catamaranului comandat de Rasputin e dovada stării lor deplorabile. Aproape înghițiți de apele oceanului, cu catargul precarei ambarcațiuni amenințând să se rupă, cu velele cojii de nucă sfâșiate de vânt, umiditate și soare, ei sunt, aproape la propriu, niște epave.
Aduși la bord de marinarii fidjieni de sub comanda lui Rasputin, Pandora și Cain rămân încă multă vreme în stare de inconștiență. Un răstimp în care ne familiarizăm cu asprimea, grosolănia, nesimțirea și violența lui Rasputin. Un debut clasic pentru ceea ce promitea să fie o povestire-standard despre tineri inocenți și „lupi de mare” necruțători și hulpavi, dar care devine o meditație plină de poezie și visare despre viață și destin.
___________________
Pratt, Silvina, Avec Hugo, Paris, Flammarion, 2005