Civilizația limbii

O apariție binevenită: cartea lui Ilie-Ștefan Rădulescu intitulată Expresii agramate, emfatice ori triviale în limba high-life-ului românesc actual (Tipo Moldova, 2019). Autorul, profesor, acum pensionar, mi-a fost student la Facultatea de Filologie din București, promoția 1968. În condițiile prăpădului de care se fac răspunzători mulți (prea mulți!) din cei care vorbesc și scriu românește, această cercetare minuțioasă a erorilor de exprimare, împănată cu „citate critice personalizate”, ar trebui să fie adusă la cunoștință tuturor împricinaților. (Acum când scriu aceste rânduri, îl aud la televizor pe un, atenție!, dascăl, spunând că elevii se vor afla pe 14 septembrie în pupitru. Nici gând ca moderatorul să-l corecteze! Dau să închid paranteza și-mi zgârie urechea vocea unei reporterițe de pe același canal tv: „s-a erijat de la orice răspundere”. Probabil: derobat. Mi s-a făcut frică să închid paranteza, așa că închid televizorul.) S-a tot scris despre starea catastrofală în care se află limba română, lăsată nouă moște nire de Ienăchiță Văcărescu, autor și al unei gramatici, odată cu „a patriei cinstire”. Chiar și legătura limbii cu patria a fost, din când în când, amintită. Cartea lui Ilie-Ștefan Rădulescu se deosebește de majori tatea intervențiilor prin caracterul ei sistematic. Nu e o simplă trecere în revistă a greșeli lor, ci o așezare a fiecă reia în căsuța potri vită, în funcție de dome niul limbii de care ține, grama tica, voca bularul, stilis tica. Avem, grupate, greșeli de accen tuare, agramatisme (47 de tipuri), greșeli de topică, hipercorectitudini, precum și greșeli de vocabular (21 de tipuri) și de stil. „Sursele” sunt indicate cu precizie: greșeala comisă, comițătorul, locul (îndeosebi tv și presă) și data comiterii.

Profit de apariția cărții lui Ilie-Ștefan Rădulescu pentru a rediscuta problema degradării limbii dintr-o perspectivă întrucâtva diferită. Perspectiva nu lipsește cu totul din carte. Mă refer la aceea stilistică. Doar că nu am în vedere precaritatea expresivă atât de evidentă de la o vreme, ci confuzia dintre nivelurile limbii de care se fac vinovați numeroși vorbitori. Și Ilie-Ștefan Rădulescu descoperă „expresii emfatice” și, respectiv, „triviale”, oferindu-ne exemple penibile. Iată-l pe nefrecventabilul Mugur Ciuvică de la Antena 3: „Andrei Pleșu e un prost”. Și, în aceeași emisiune, pe deopotrivă de nefrecventabilul Mircea Badea, supralicitând: „(Andrei Pleșu) minte ca un porc”. Autorul cărții numește astfel de gentile aprecieri „expresii familiar-argotice indecente sau calomnioase”. Poate e comic să le clasific, la rândul meu, ca fapte de stil. Aș adăuga totuși că prea multă blândețe strică, mai ales când e vorba de doi protagoniști ai canalului TV cu pricina, nedezlipiți seară de seară de micul ecran. Dincolo de faptul că limbajul cu pricina e caracteristic celor doi (se exprimă și ei cum se pricep), grav e faptul că fenomenul nu se rezumă la ei, ci tinde să devină general. (Aseară am asistat la un schimb verbal televizat între un fost și un actual ministru, nu-l pot considera dialog, în care unul îl făcea mincinos pe celălalt, care-l făcea nesimțit.)

Nu încape îndoială că, atunci când e public, un astfel de limbaj de bădărani, de prost crescuți, de neșcoliți este inacceptabil într-o țară care se pretinde civilizată. Culmea e că el e justificat de unii ca o consecință a libertății opiniei și cuvântului. Mai mult, ca un rod fericit al democrației. Sunt două mari confuzii la mijloc. Prima: democratizarea limbajului public nu se referă la folosirea nediscriminatorie a unor cuvinte sau expresii. Una e limba literară, alta e limba populară. Una e limba folosită în școală, alta, în familie. Și așa mai departe. Ca să nu mai spun că fiecare din aceste limbaje este dependent de un anumit context. Sau, mă rog, ar trebui să fie. Între aceste „clase” lingvistice există granițe care nu trebuie încălcate. Dar pe care destui le încalcă fără jenă. E adevărat că jena exprimă conștiința unei nereguli în comportarea fiecăruia dintre noi. Unde conștiință nu e, nici jenă nu e. A doua confuzie: între libertatea opiniei publice și libertatea expresiei literare (artistice). Am mai făcut această distincție într-un editorial mai vechi. Am vorbit pe aceeași temă în cadrul unei reuniuni la UNESCO, în 2015. Mi se pare important să revin. Artistului i se permite orice licență. Așa se numesc abaterile de la norma lingvistică pe care le întâlnim în operele literare. Există, de asemenea, licențe morale sau religioase permise creatorilor. Nu-i putem trage de urechi pe Rabelais, Swift, Diderot, Caragiale, Baudelaire, Hasdeu, Bogza, așa cum s-a întâmplat, pentru licențele din operele lor. Cu exprimarea publică este cu totul altceva: se cade ca ea să fie autocenzurată de bunul-simț personal și cenzurată de norma socială. Ea atârnă, totodată, decisiv de poziția oficială a vorbitorului: un prim-ministru sau un ambasador, exemple la nimereală, sunt obligați să respecte reguli care nu se impun cetățeanului de rând. Începând de la vocabular! E cât se poate de neindicat, de pildă, ca politicienii să comită atacuri ad personam și, încă, într-un limbaj care încalcă normele civilizației. De aceea m-am referit în titlul editorialului meu la civilizația limbii române, deși, așa cum s-a văzut, n-a fost vorba numai despre limbă. Ci și despre „a patriei cinstire”. Cum altfel am putea s-o facem, dacă nu prin respect față de limba pe care o vorbim și scriem? Folosind-o corect între limite civilizate.