Zboară rândunicile…

Selectat la Festivalul de la Cannes în 2019, secțiunea Un Certain Regard, animația lui Zabou Breitman și a graficienei Eléa Gobbé-Mévellec după best sellerul scriitoarei algeriene Yasmina Khadara din 2002 amintește numaidecât de Persepolis (2007) al lui Marjane Satrapi și Vincent Parannaud a cărei acțiune se desfășoară în timpul revoluției islamice din Iran. Numai că de data aceasta ne aflăm în Kabul, capitala Afganistanului, la scurt timp după ce ea a fost ocupată de talibani care au schimbat radical modul de viață al locuitorilor. Filmul are o evidentă miză ideologică, denunțând actele de cruzime, îndreptate cu precădere asupra femeilor, pe care noul regim politic le conduce cu un cinism îmbrăcat în haina integrismului islamic. Filmul aduce în prim plan două cupluri, unul tradițional, alcătuit din Atiq (voce Simon Abkarian) un fost mujahedin, devenit paznic de închisoare și soția sa Mussarat (voce Hiam Abbass), bolnavă de cancer într-o fază terminală, având în jur de 40-50 de ani, altul să-i spunem modern, un cuplu tânăr format din Mohsen (voce Swann Arlaud), profesor, și Zunaira (voce Zita Hanrot), avocată, profesii pe care și le-au pierdut odată cu venirea talibanilor. Dacă în primul cuplu autoritatea supremă o reprezintă bărbatul și în jurul nemulțumirilor și problemelor lui gravitează soția sa cu un devotament impresionant, în cel de-al doilea domnește o egalitate pe care soția o înclină în favoarea nemulțumirilor ei, justificate. Din punctul de vedere al integrismului islamic, cei doi sunt suspecți pentru dragostea împărtășită pentru cultură, adesea occidentală, pentru libertatea de a gândi și de a împărtăși valori care transcend cadrul procustian al dictaturii religioase. Modernitatea cuplului nu se construiește împotriva tradiției islamice, nu o contrazice, nu invalidează modul de viață pe care-l duce celălalt cuplu și de presupus altele asemenea, ci o alternativă nepolemică, a ceea ce recunoaștem a fi un stil de viață occidental. La fel, liderii integriști, partizanii unei strânse jurisprudențe prin care adulterul femeii, niciodată al bărbatului, este pedepsit prin lapidare, duc o viață de desfrâu alături de femei de consum. Ipocrizia, cinismul, perfidia, cruzimea, demagogia sunt expuse de filmul lui Zabou Breitman și Eléa Gobbé-Mévellec. O privilighenție teocratică, o huntă tribală domină din vârful piramidei de capete o populație terorizată, luată prizonieră. Într-un fel, orice dictatură respectă un anumit pattern recuperabil și din acest film, așa că discursurile oficiale pronunțate de imami furibunzi sunt extrem de familiare celor care au experimentat dictatura în Estul Europei. Clivajul Est-Vest puternic ideologizat ca Orient (islamic) vs Occidentul decadent este vehiculat și aici. Nevoia de rezistență edifică un contradiscurs al libertății și afirmării valorilor pe care aceasta le întreține. Această rezistență, să nu ne surprindă, este una prin cultură. Profesorul Arash Bayazid (voce Michel Jonasz) îi propune lui Mohsen să predea clandestin copiilor, noii generații, cursuri de literatură, artă etc. cursuri care au fost interzise, înlocuite fiind cu un învățământ exclusiv religios. Zunaira își susține entuziastă soțul ezitant în acest demers riscant și îl condamnă pentru lașitatea sa, pentru supunerea sa. În definitiv, orice dictatură identifică nu inamicii ideologici, declarați, cât cei care prin încercarea de a prezerva normalitate în viețile lor încalcă regulile. Recunoaștem în discursul Zunairei pe cel al unui avocat al drepturilor omului, este aici tributul plătit unei teze, corecte, ce-i drept, dar tipărite apăsat, pentru un public mai larg decât cel alcătuit din soțul ei. Cuplul occidentalizat este mult mai transparent, el transcrie reacțiile unui occidental contrariat de restrângerea drepturilor și libertăților cu care a fost obișnuit, și este lipsit de un fond religios. De fapt, cu adevărat interesant este cel de-al doilea cuplu care ne introduce în miezul lumii islamice, în sensibilitatea sa religioasă. Mujahedinului Atiq îi displace regimul de forță instituit de foști combatanți pe frontul antirusesc, foști camarazi de arme care i-au încredințat un rol ingrat, paznic la o închisoare de femei. Inamicii au devenit acum oameni simpli, femei, ceea ce bulversează conștiința fostului luptător pentru o cauză dreaptă. Soția sa percepe acest conflict interior și acceptă sacrificiul suprem pentru ca Atiq să-și elibereze sufletul de această povară. Iubirea și sacrificiul ridică intensitatea trăirii la cea a fervorii religioase. Mai există și un bătrân chior cu care Atiq stă de vorbă și care reprezintă acea cucernicie blândă, tradiția care pune în centrul ei ospitalitatea și omenia și cu care războiul religios intră în contrast. Toate aceste nuanțe ale islamului sunt prezente aici, complexitatea sa este recuperabilă din gesturile acestor personaje, de o măreție calmă. Atiq este personajul care se adâncește mereu, în care dinamica contrastelor creează o combustie interioară, în care tradiția este chestionată nu pentru a fi invalidată, ci pentru a invalida această formă adulterată a teocrației ucigașe. Contestarea cea mai puternică nu vine dinspre partea cuplului occidentalizat unde tinerețea spune nu în mod firesc constrângerilor, ci din partea unui mod de viață ortodox din perspectivă religioasă. Soția sa, Mussarat, vorbește despre darul mântuitor al lacrimei.

Filmul este împins pe o pantă melodramatică, dar melodrama este mai puțin stânjenitoare decât discursul cu teză, prooccidental al Zunairei, demn de parlamentul european. Nu scapă din vedere și o notă franceză în poveste, sublinierea senzualității femeii, pusă în valoare prin mici detalii, cămașa lăsată în jos cât să dezvelească un umăr, prinderea unui profil în care machiajul joacă un rol determinant sau chiar mai mult decât atât, un nud pictat pe un întreg perete. Manifestul antiintegrist are nuri, pe care burka îi ascunde în mod litigios.

Trebuie spus că filmul reușește și prin animație, felul în care personajele vorbesc este armonizat cu cel în care ele gesticulează, cu expresia lor, ceea ce le individualizează pe de o parte, și imprimă o marcă locală, pe de alta, marca unei culturi, a unei civilizații, a unui stil de viață și a unei sensibilități despre care știm prea puțin crezând că știm prea multe.