Apusul distopiilor

Suntem captivii unei paradigme culturale negative, ne tentează scrierile traumatizante, ne biciuim sensibilitatea înghițind cocoloașe de moarte, indiferent că este a noastră sau a altora. Să curgă sânge, să ne doară, asta e tot ce contează. Suntem deja exersați în arta dezastrelor, din acest motiv mulți nici nu percep coborârea lor din ficțiune în cotidian. Continuitatea seamănă cu firescul. Trecerea în infern ar putea să se realizeze brusc și să treacă neobservată pentru că simțurile noastre au fost îndelung biciuite, nările pline cu miros de cadavre, mintea umbrită de fantasmele răului.

Spune-mi, tu cine ești cu adevărat? Cititorul vicios care s-a lăsat creat de personaje străine, autorul trist și pe jumătate defunct pe care nu-l mai citește nimeni? Ești cumva cel care se privește în oglinda distopică a propriului suflet și se sperie? Tu ești totuna cu mine? Ești chiar eu?

Când realitatea de zi cu zi este o distopie care își înfige în tine colții de fier, înghițind una după alta câte o bucată din cel care ai fost și înlocuind-o cu un om nou, necunoscut ție, ficțiunea distopică nu mai poate avea impactul de altădată. Doar te întrebi dacă scriitorii au fost niște vizionari, și-au scris profețiile sub masca unor povești aparent inofensive ori au creat ei înșiși lumea în care ne aflăm prin puterea cuvintelor de a deforma orizontul vieții. Adevărul este undeva la mijloc: cu puterea lor de pătrundere, cu prestigiul pe care-l aveau cândva, scriitorii au secționat miezul realității scoțându-l la lumină. Acum însă lumea este întoarsă pe dos, miezul malefic a irumpt ucigaș ca o lavă, în timp ce aparențele blânde s-au retras în adâncuri, devansând mecanismul oricărei ficțiuni.

Cum ar mai avea, în zilele noastre, răsunetul din 1920 o distopie comparabilă cu Noi, de Evgheni Zamiatin, considerată o reacție tăioasă la Revoluția rusă? Cartea l-a inspirat pe însuși Huxley, în Minunata lume nouă, din 1932. Aceasta descrie o societate condusă de un fals profet, perfect controlată, creată în eprubete și pentru care sexul este drogul ce duce la depersonalizare. Sună cunoscut, nu-i așa? Acum, puternicii zilei ne pot crea și programa după tipare imprimate în subconștientul colectiv prin mijloace viclene, obsesiile sexuale au devenit normalitate, spiritul este un fel de strigoi acuzator pe care îl respingem.

În 1953 și mult după acest an, vestita distopie Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury a provocat valuri de reacții și comentarii, meditații profunde și ecranizări de succes. Cine s-ar mai obosi în zilele noastre să ardă cărțile din moment ce, printr-un ingenios laborator planetar, s-a ajuns în situația ca acestea să nu mai conteze? Oamenii nu mai citesc, cărțile sunt obiecte moarte, perfect inofensive. Un balast.

Ayn Rand a stârnit un imens interes cu Revolta lui Atlas (1957), subtil elogiu al minții în existență. Delicat subiect, nu-i așa? Acum mințile sunt fragile, ușor de manipulat. Cât despre soluția grevei împotriva asupritorilor, cât de futilă poate fi în condițiile în care a devenit realizabil și chiar ușor de înfăptuit absurdul situației ca întreaga planetă să intre subit în grevă împotriva dorinței noastre de a munci!

Nici măcar Povestea slujitoarei, de Margaret Atwood, nu este o distopie, ci mai curând o alegorie a lumii în care trăim, unde condiția femeii se dovedește deseori pe măsura celei descrise în carte sau mai rău.

Se poate conchide că literatura este în concurență neloială cu realitatea. Cât de inspirat ar trebui să fie un autor pentru a scrie o poveste care să facă față cotidianului pe care îl trăim noi, viețuitorii anului 2020?

Cartea lui Yoko Tawada, Ultimii copii din Tokio, ne ajută să întrezărim realități, oferindu-ne adevărate șarje de ironie și critică socială. Dar până și acestea par niște remanențe ale unei lumi pierdute.

Imaginile sunt răsturnate. În mod normal, bătrânii se mișcă greu pentru că trag după ei trecutul ca pe un sac plin cu trupuri succesive ale celor care au fost. Acele trupuri nu mișcă, nu respiră, nu vorbesc. Doar atârnă de umerii purtătorului. Par niște boccele cu haine vechi; sunt amintiri în putrefacție. Copiii, în schimb, conțin adevăruri imponderabile ce țin de viitor. Tot ce ating ei învață să zboare. Din acest motiv seamănă cu niște păsări. Numai că în romanul lui Tawada lucrurile stau invers: bătrânii sunt sprinteni, plini de viață, copiii sunt neputincioși, doborâți de boală. Yoshiro este străbunicul lui Mumei și îi poartă de grijă. Hainele vechi pe care bătrânul le îmbracă sunt cuminți. Mumei, în schimb, are dileme: „își făcea mereu griji pentru hainele lui, întrebându-se dacă nu cumva ieșeau la plimbare în timpul nopții, de capul lor. Îl neliniștea gândul că ar putea bea cocktailuri și ar putea dansa toată noaptea, pătându-se și întorcându-se acasă boțite. De aceea, înainte de culcare, Yoshiro îi punea hainele într-un dulap pe care-l încuia cu cheia“ (pag. 11). Aceste haine imprevizibile joacă rolul unor stigmate sociale, doar că societatea a dispărut. Personajele sunt supraviețuitorii unei catastrofe ecologice în urma căreia populația Japoniei este pulverizată, izolată de lume, iar copiii rămași în viață sunt sfârșiți, debili până la extrem. Sunt copii fără timp. Din acest motiv, lumea este plată, nu mai are dimensiune verticală. Pediatrii, nemaisuportând neputința de a-i vindeca, se sinucid.

Când granița dintre realitate și imaginația cea mai sumbră devine străvezie, oamenii sunt nepregătiți să înțeleagă. În noua lume, marcată de sus până jos de boală și de anormalitate, există un singur instrument ce o face să funcționeze. Acesta este limbajul – suportul realității pe care o creăm în timp ce vorbim. Apar vocabule privilegiate, în timp ce altele sunt scoase pe ușa din dos, forțate să iasă din uz, sub amenințarea oprobriului public în caz că cineva insistă să le folosească. Dar nu insistă nimeni, adaptarea e spontană, în strânsă legătură cu instinctul de supraviețuire. Termenii dogmatici sunt adoptați imediat. Diferența îi doare numai pe esteți.

Aflăm încă din primele pagini ale romanului că, din cauza contaminării, toate nivelele vieții au fost compromise grav. Animalele au dispărut aproape de tot, puținele plante rămase suferă. Totul depinde de limbaj! Avem păpădii-mutant, dar nu ai voie să le spui astfel pentru că termenul e discriminatoriu. Alianța pentru Sprijinul Păpădiilor a proclamat că nici o iarbă nu este buruiană, anulând orice posibil conflict între crizantemă și păpădie. Limbajul își arată substratul esențial. În viață, la fel ca-n carte. Yoko Tawada ne face parcă din ochi, atrăgându-ne atenția că povestea ei nu doar are un tâlc, ci duce o luptă acerbă pentru a nu fi strivită de conturul ei concret. Totul se retrage în limbaj. Mumei crede că literele sunt animale, din ele țâșnește răul ca un aluat invizibil lăsat prea mult la dospit. Din cauza izolării, nu se mai poate călători decât urmând liniile curbe ale propriului craniu, deci în interior (pag.35).

Așa-numitul fenomen hikimoro („retras”) este deja un fapt banal în Japonia contemporană. Mulți adolescenți se autoizolează, nu mai comunică direct cu nimeni, ci numai prin mesaje electronice. Primul factor de presiune care determină o astfel de alienare benevolă este sekentei, adică grija exagerată pentru reputație, de unde teama de eșec. Al doilea este amae, dependența, în cazul familiilor ce țin la tradiție. Iată, deci, că distopiile sunt un gen foarte lax.

Cartea lui Tawada poate fi citită ca un lung poem al absenței, al izolării, al fricii de singurătate ce te consumă lent, dar sigur. Copiii, care în condiții firești simbolizează speranța, seamănă cu niște păsări muribunde. Sunt cocori cu aripile frânte. „Picioarele lui Mumei erau îndoite spre interior de la genunchi în jos, ca ale unei păsări. Când mergea, părea că încearcă să le deschidă la fiecare pas. Își ținea echilibrul desenând cercuri mari în aer cu brațele“ (pag. 143).

Mumei înseamnă „fără nume“. Un om fără nume practic nu există, poate fi rodul imaginației celuilalt. Sau poate că a produs atâta supărare, încât nimeni nu-i mai pronunță numele. Astfel a fost uitat. Orice gest ține de o existență post-factuală pentru că totul s-a îndeplinit deja și nu mai este nimic de făcut.

Uriașa mâhnire care a cuprins planeta are un nume?