Lumea postbelică, o nouă abordare

Deși specializat inițial în literatură engleză, Keith Lowe s-a consacrat mai degrabă ca istoric, unele din lucrările sale devenind repere importante în istoriografia referitoare la cel de-Al Doilea Război Mondial și la deceniile lumii postbelice. De altfel, cele mai importante lucrări ale sale, traduse în mai multe limbi, în ediții succesive, au atras recunoaștere internațională, fiind răsplătite cu premii de anvergură, precum „Hessell Tiltman Prize“ (decernat pentru cartea intitulată sugestiv Savage Continent Continentul sălbatic). Prima sa lucrare (care prefigura interesul autorului pentru tematica celei de-a doua conflagrații), intitulată Inferno, este probabil cea mai solidă analiză (având la baza documentării numeroase mărturii din ambele tabere) a evenimentelor legate de bombardamentele aliate asupra orașului Hamburg (iulie-august 1943), din Germania celui de-Al Treilea Reich, în timpul operațiunii Gomora, soldate cu zeci de mii de victime din rândul populației civile germane. A doua sa lucrare majoră, amintită mai sus, abordează in extenso violențele care au zdruncinat continentul european după cel de-Al Doilea Război Mondial. Urmând oarecum firesc firul cercetărilor anterioare, următoarea sa carte – (The Fear and Freedom – Frica și libertatea), apărută în primă ediție în 2017, se constituie într-o analiză cvasi-exhaustivă, elaborată cu acribie, a consecințelor multiple și de lungă durată ale celui de-Al Doilea Război Mondial, asupra lumii postbelice. După cum era de așteptat, cercetarea abordează chestiunile majore ale evoluției geopolitice mondiale, de la sfârșitul alianței împotriva Germaniei, din vreme de război, la emergența Războiului Rece și a superpu terilor, colapsul colonialismului precum și crizele specifice ale războiului rece, perspectiva unei confruntări nucleare între cele două superputeri (și aliații lor, grupați în cele două alianțe). Cercetarea este dublată de analiza consecințelor sociale și economice ale războiului, de la evoluțiile din sfera nivelului de trai, dezvoltarea pieței libere și a comerțului global, noile provocări specifice societății secolului al XX-lea, ca și tensiunile la nivel regional și global.

Ceea ce distinge însă această carte de pletora de contribuții apărute în deceniile de după război, peste tot în lume (dar mai ales în istoriografia occidentală) dedicate efectelor imediate și de lungă durată ale celei de a doua conflagrații asupra lumii, este abordarea aleasă de autor. Concret, Keith Lowe a introdus, în centrul fiecăruia din capitolele cărții sale, povestea unei singure persoane, micro-universul său, traiectoria acesteia în contextul unor evenimente și momente-reper ale războiului mondial sau ale deceniilor postbelice. Această abordare, de tip case-study, are beneficiul vădit că poate ilustra, cu mai multă acuratețe, o stare de fapt specifică perioadei, istoria comunității din care face parte personajul a cărui experiență este evocată și, în prelungire, însăși istoria națiunii sale.

După cum lesne poate fi înțeles, referirile la drama și traumele războiului sunt omniprezente, ca și amprenta pe care acestea le imprimă asupra fiecărui individ și comunităților în ansamblu, explicând sau ilustrând contextul care a făcut posibile evoluțiile ul terioare. Așa se explică inserarea, în ansamblul acestei abordări de tip case-study, a destinului unor persoane din cele mai diverse, de la iluștri necunoscuți, precum Georgina Sand (evreică refugiată în Anglia, grație proiectului Kindertransport – în contextul prigoanei antisemite la care era supusă populația evreiască pe continent, aceasta nu și-a mai revăzut vreodată mama și nici o mare parte din rudele sale, pierite în lagărele de concentrare germane) și continuând cu persoane cu notorietate mondială, precum Robert Oppenheimer (șef al Laboratorului de la Los Alamos, deseori supranumit părintele bombei atomice). Între aceștia își fac loc oameni obișnuiți care și-au riscat viața lor și a familiilor lor, alăturându-se acțiunilor Rezistenței, precum Françoise Leclercq, copii care au trecut prin experiența Holocaustului, supraviețuind doar grație șansei, precum viitorul profesor universitar Otto dov Kulka sau veritabili monștri, precum medicul japonez Yuasa Ken. În cazul acestuia din urmă, istoria a consemnat una din rarele situații în care un individ care săvârșise fapte abominabile în vreme de război să mărturisească atrocitățile comise. Yuasa Ken, medic japonez înrolat în armata japoneză în China ocupată, a fost doar unul dintre medicii japonezi care au practicat vivisecții asupra prizonierilor și civililor chinezi. Mărturia sa, inclusă în cartea elaborată de Yuasa la începutul anilor 1960, după întoarcerea în Japonia, la sfârșitul câtorva ani de detenție în China, este rezultatul unui examen de conștiință. Unul insuficient și tardiv, desigur, dar care era rodul analizei unui individ în mintea căruia fuseseră inoculate, încă din copilărie, de pe băncile școlii, idei și teorii care susțineau superioritatea rasială a japonezilor și mai ales dreptul țării sale de a invada țările vecine, țări ai căror cetățeni nu valorau nimic, sau care mai puteau fi utili doar în măsura în care erau folosiți pentru experimente medicale, cum a fost cazul prizonierilor și țăranilor chinezi supuși vivisecției. În cazul multora dintre foștii colaboratori, dar nu numai, faptele descrise de Yuasa, mărturisirile acestuia nu numai că deranjau, dar riscau să le compromită statutul în societate, așa încât autorul a primit amenințări și a fost blamat pentru afirmațiile sale. Era, fără îndoială, semnul unei societăți japoneze în care percepțiile legate de trecut erau încă greu de schimbat, sau se transformau foarte lent, iar negarea trecutului (și a ororilor săvârșite în timpul războiului) era aproape un laimotiv.

În cazul lui Otto dov Kulka, copil ajuns la zece ani, alături de mama sa, în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, experiența lagărului, căreia Kulka îi supraviețuiește dramatic, este una care i-a marcat existența, având mereu de înfruntat, de-a lungul vieții (micului Kulka, ajuns decenii mai târziu istoric și profesor universitar la Ierusalim), amintirea ororilor și supliciilor din lagăr. Șansa sa a fost, în primă instanță, aceea că el și mama sa au fost incluși de naziștii din administrația lagărului în segmentul redus de captivi deținuți în spațiul cunoscut sub sintagma de „lagăr de familie“ (cu un regim mai blând decât al celorlalți prizonieri din lagăr, cei ajunși în el evitau triajul de la sosirea garniturilor de tren, care era echivalent cu moartea pentru cei care nu puteau munci) pregătit cu scopul de a putea fi prezentat comunității internaționale, în eventualitatea unor inspecții din partea Crucii Roșii. Șansa aparentă a celor incluși în acel lagăr de familie se epuiza însă la fiecare șase luni, atunci când toți prizonierii erau lichidați, făcând loc altui grup, care să servească aceluiași scop. Micul Kulka și mama sa reușeau, cu șansă, să ocolească din nou moartea, doar pentru că în noaptea în care prizonierii erau lichidați, ei se aflau la infirmerie.

Pe de altă parte, dincolo de evidența și amploarea crimelor nazismului și de acțiunile armatei germane, sau de atrocitățile comise de japonezi, de-a lungul anilor ocupației, cercetarea scoate la lumină și unele detalii prea puțin cunoscute și deloc măgulitoare, referitoare, de această dată, la profilul trupelor aliate. Bunăoară, deși arareori se admite, soldații Aliaților nu numai că nu au fost cu toții curajoși (lucru absolut firesc, până la urmă), dar mulți s-au comportat cu cei eliberați într-o manieră la fel de reprobabilă ca și foștii ocupanți germani, uneori chiar mai rău decât aceștia; potrivit mărturiilor evocate de Lowe, deseori soldații aliați au intrat cu forța în casele civililor, în căutarea prăzilor, au furat bunuri de valoare, au vandalizat și au jefuit de la haine și încălțăminte la provizii, bani și bunuri de valoare. Mai mult decât atât, deși probabil femeile din teritoriile ocupate de germani s-au așteptat la un comportament demn din partea trupelor aliate care le eliberau satele și orașele de trupele Wehrmacht-ului, acestea aveau să constate contrariul, dacă avem în vedere că doar în cazul trupelor americane au fost înregistrate, în perioada 1942-1945, peste 17 000 de acuzații de viol. Chiar dacă numărul acesta este incomparabil mai mic decât cel al sutelor de mii de violuri cărora le-au căzut victime femeile de origine germană, de-a lungul înaintării Armatei Roșii către Berlin și imediat după ocupație, tabloul conturat este departe de imaginea trupelor aliate, de eliberatori nobili, cu alură de cavaleri în armură. În egală măsură, nici măcar soldații britanici nu au dovedit o atitudine radical diferită față de trupele de peste ocean, sau cel puțin așa arată mărturiile unora dintre supraviețuitorii războiului, precum Yvette Levy. Evreică de origine franceză, eliberată dintr-un lagăr de muncă din Cehoslovacia, aceasta susținea că soldații britanici condiționau acordarea de alimente de servicii sexuale oferite la schimb, neținând seama nici măcar de faptul că femeile ca Yvette Levy, proaspăt eliberate din lagăre de concentrare, erau toate bolnave (unele de dizenterie) și murdare. Fiecare din destinele și experiențele evocate de Lowe, pentru a ilustra metamorfoza lumii postbelice, este deopotrivă importantă și utilă, nu numai pentru istorici și cercetători, ci și, sau mai ales, pentru publicul larg.