Falsa inocență a pierzaniei

În Introducere, Douglas Murray renunță la tatonări inutile sau la o menajare a cititorului pentru a-l pregăti cumva și a-l scuti de un șoc. Prognosticul formulat este direct și concis: „atunci când majoritatea europenilor care trăiesc astăzi vor ajunge la capătul vieții, Europa nu va mai fi Europa, iar popoarele europene își vor fi pierdut singurul loc din lume care a fost, pentru noi, «acas㻓 (p. 9). Tot ceea ce urmează mai apoi nu face decât să armeze o previziune deloc fantezistă și să înfățișeze fundătura de drum a bătrânului continent, ipostaza sa de gârbov senilizat de consumerism, așteptându-și aproape resemnat sfârșitul fără glorie, sleit de puteri, solfegiind morfeme în limanul unei culturi crepusculare, autosuficientă, suferind de scleroza neputinței de a mai inventa și de a evada din corsetul redundant al comentariului și autocontemplării. Strania sinucidere a Europei nu pare, în cele din urmă, deloc stranie, ci consecința cât se poate de firească, de logică, a istoriei, rezultatul unui joc ce și-a epuizat voluptatea și și-a compus cu stil marșul funebru. Imigrația de masă este boala ce-i va cauza decesul, după o scurtă și deloc patetică agonie. Iar islamul îi va veghea petrecerea.

Autorul cărții de față este un conservator britanic bine cunoscut, observator neobosit al politicilor comunitare europene, un critic fără astâmpăr al strategiei „urilor deschise“ față de mareea imigra ționistă din ultimele două decenii, cu Germania pe post de staroste. Inventarul faptelor, „filmul“ invaziei pe Mare Nostrum, cu episodul de maximă amplitudine în 2015 (având punctele de apex în Insulele Lam pedusa și Lesbos), este unul migălos și aproape complet. Memoria noastră re centă nu face decât să se deschidă și să consemneze, capitol după capitol, procesul accelerat al islamizării Europei de Apus (Țările de Jos, Germania, Marea Britanie, Suedia sau Franța, cu precădere), având senzația că suntem protagoniștii unui carnaval. Emoția este poate trăirea convocată cel mai frecvent, drama constituind genul predilect pe un parcurs ce ne-a luat drept martori sau mărturisitori postmoderni ai faptului că lumea este flagrant nedreaptă, că a sosit timpul ca Europei să-i iasă pe nas aroganțele trecutului și să-și asume penitența, printr-un recurs a posteriori la o etică imperativă. În spatele întregului fenomen al pierderii acute de identitate, Douglas Murray vede manifestându-se un complex, trauma generată de o vinovăție pe care depresivul și ostenitul continent nu și-o poate vindeca doar prin angajarea unui psihoterapeut. Alimentat de o vitalitate strict reziduală, își asumă destinul în grilă fatalistă. Neputința și resemnarea fac astfel masă critică, brânciul venind din Orient și Africa, ca o scadență ineluctabilă.

Tragediile consumate în tranzitul marin spre Tărâmul Făgăduințelor, poveștile teribile ale imigranților forțând gardurile de la granițele statelor luate cu asalt temerar, ticăloșia călăuzelor, falsa inocență a multora dintre cei plecați în marea aventură, fundalul evenimentelor din Siria sau Afganistan, atrocitățile comise de ISIS au constituit tot atâtea argumente pentru o politică europeană permisivă, impresionistă și pregnant nechibzuită, cu Angela Merkel vârf de lance și cu Uniunea Europeană gata să administreze criza refugiaților prin alocarea de cote către fiecare stat component. Umanismul a fost convocat drept politică obligatorie. Orice opozant a fost declarat rasist sau chiar fascist, orice punct de vedere lucid a fost taxat ca retrograd, lipsit de manieră, meschin. Mass-media a ținut isonul epopeii în care automatismele unor politici generoase, salvaționiste, au escamotat perfid realitatea clivajului de civilizație dintre europeni și noii veniți. Violurile comise de pakistanezi, afgani sau eritreeni, mutilarea genitală a mii de femei musulmane, episoadele teroriste soldate cu sute de morți, aplombul maselor imigraționiste și revendicarea de drepturi la standard european, dar cu păstrarea cutumelor și stilului de viață dictat de Coran, sunt fațetele unei realități crude pe care Douglas Murray o convoacă pentru a-și susține punctul de vedere. Concluzia vine firesc: „Europa și-a pierdut narațiunea întemeietoare. Iar faptul că Europa și-a pierdut religiozitatea nu a lăsat doar un gol în concepțiile de ordin moral sau în atitudinea etică a unui continent – a creat un hău în chiar geografia acestuia“ (p. 293-294).

În cartea sa Partea nevăzută decide totul, Horia-Roman Patapievici invocă principiul secundarității atunci când, pe linia lui Rémi Brague, discută despre spiritul Europei. Acesta s-a plămădit, început cu Epoca Romană, prin asimilarea culturii, valorilor și tradițiilor unor popoare cucerite (grecii, mai ales), în timp ce Orientul a practicat nu doar anexiunile teritoriale, ci și impunerea spiritului celui puternic în detrimentul celui învins. Și creștinismul a triumfat în baza secundariții, elitele europene asumând, oarecum nefiresc, o credință iudaică mai degrabă obscură și bizară în premise. După două milenii, Europa este masiv cristofobă, constată Patapievici, creștinismul fiind evaluat ca un „defect“ și dovedindu-se atât de puțin onorabil încât Carta drepturilor fundamentale ale Europei (1999) nu conține nicio referință la el. Prin evacuarea credinței ce a plămădit cultura noastră, s-a ivit un loc ce trebuia cumva ocupat, în trendul transformărilor aduse de modernitatea târzie, cea care, potrivit lui Roger Scruton, navighează „în aval de creștinism“. Așa a apărut multiculturalismul, un concept al lumii globalizate și secularizate în ariile ei atlantice, înălțându-i-se osanale și dovedindu-se a fi o ideologie cu mare priză la pro gresiștii incurabili și planetari. Numai că alarma a sunat strident în 2010, când, la Potsdam, chiar Angela Merkel i-a anunțat eșecul – unul absolut: „Era multiculturală a fost una de lepădare de sine europeană, în care societatea-gazdă părea să se autonege și să spere că nu avea să fie remarcată, decât, eventual, ca o formă oarecare de organizator inofensiv“ (p. 145-146). Creștinismul, un spirit ce ne-a dat impuls și contur, ca europeni, nu a mai apucat însă să-și revină, părând a fi condamnat definitiv. Căzută pradă nihilismului, în context ce trimite direct la strigătele disperate ale lui Friedrich Nie tzsche, extrem de nemulțumit de fandacsiile infatuate ale lumii moderne, existența noa stră marcată de decadence are drept caracteristică de esență superficialitatea, potrivit lui Murray, de fapt o noțiune similară frivolității, propusă de Mario Vargas Llosa, în Civilizația spectacolului.

Fără ancoră, plutind în derivă, ne îmbiem singuri hazardului, astfel încât atorul constată o lipsă funciară de sens în tot ceea ce facem sau gândim. Blestemul faustic, derivat al mitului nostru fondator, ne monitorizează, se pare, destinul: „De orice atingem noi, europenii, se alege praful“ (p. 306). Remarca amară pare a fi un adagiu la Ecclesiastul – o anume neîmplinire zădărnicește până și cele mai bine intenționate proiecte, mereu confruntându-ne cu simptomul unui „pod prea îndepărtat“. Și pentru ca totul să fie rotund, autorul găsește și emblema tristelor zile din urmă ale ilustrului continent. Michel Houellebecq întru pează acest brand, fiind „model al celui mai dezvoltat nihilism“, prin întreaga sa operă, dar mai ales prin romanul Supunere, a cărui lansare, în ianuarie 2015, a trebuit contramandată din cauza atacului terorist de la „Charlie Hebdo“! O coincidență șocantă sau poate un renghi pe care spiritul sau Ideea absolută hegeliană ni-l livrează în decorul postmodern al uitării de sine. Cinic și profetic în privința islamului, M. Houellebecq nu face decât să-l upgrade-ze pe Jean Raspail, un autor distopic care a avut intuiția formidabilă a musulmanizării Europei într-un roman din anul 1973 (Le camp des saints), adăugând încă o piesă la dosarul unui adevăr greu de admis: realitatea și ficțiunea țes adesea o pânză comună, cu desene și tipare ce anulează diferența/ opoziția de plan dintre imaginar și perceptibil.

Abundentă în informații și laborioasă în argumentație, cartea este convingătoare la nivelul ideilor și seducătoare la cel al sugestiilor. Ea mi-a adus aminte de un episod din anul 2018, când Julia Gillard, fost premier al Australiei, a avut curajul să le vorbească tranșant imigranților despre ceva elementar: „dreptul de a pleca“. Opțiunile sunt două, simple și clare: să respecți valorile lumii în care ai ales să trăiești sau să-ți asumi neputința și să pleci– take it or leave it. Liderii Europei au preferat retorici mustind a lașitate și oportunism în privința imigrației de masă. Altoiul islamic pe trunchiul bimilenar al creștinismului nu mai poate fi, de-acum, extirpat. Fiind pe cont propriu, nu ne mai putem refugia în tipul de speranță promis de expresia Dumnezeu cu mila. Jocul nu are secvență de ieșire, europenii nu mai au „răspunsuri rezonabile cu privire la viitor. Așa le va fi aplicată, în ultimă instanță, lovitura finală“ (p. 438), conchide sumbru conservatorul britanic.

Un cuvânt, două despre prefața semnată de Ion M. Ioniță: tezistă, implauzibilă, trăgând ocheade dulci corectitudinii politice.