Traducător din rusă al unor importanți autori din secolul 20, Amedeo Anelli (Santo Stefano Lodigiano, 1956) s-a afirmat el însuși de mai bine de patru decenii ca poet, important critic de artă și de literatură, filozof. Membru al corpului profesoral al Academiei de Belle Arti din Perugia, el este și directorul artistic al Premiului internațional pentru satiră și caricatură „Giuseppe Novello“. A fondat și conduce din 1991 revista internațională de poezie și filosofie „Kamen’“, care repropune valorile înalte ale culturii, cum făcea, după alte principii, dar tot după momente de ruptură, publicația „La Ronda“ (1919-1922). Unghiul metafizic asupra lucrurilor ales de Anelli încă de la debutul din 1987 cu Caietul pentru Marynka/Quaderno per Marynka îi individualizează versurile esențializate, serii de percepții și imagini concomitente, lăsate în suspensie, cu efect de ecou. Traduse în mai multe limbi, ele i-au lărgit notorietatea scriitorului lombard.
Poeziile care urmează aparțin ciclului din 2011 cu titlul nu întâmplător preluat din J. S. Bach, Contrapunctus, și volumului Neve pensata/ Zăpada din gând, 2017.
CONTRAPUNCTUS VIII
În ochii mamei mele
Deasupra, timpul pășea peste bârne.
Iarna, din butucul din sobă ieșea fum.
Focul trosnea.
Scârțâia ușița din fontă
Pe când priveai focul
și totul era tăcere.
Tăcere era mantia de zăpadă de pe câmpuri,
tăcere erau copacii glasați de ger
tăcere era zgomotul cizmelor pe zăpadă.
Tăcere era fluieratul trenului
pierdut în lumină și ceață.
Dar glasul creștea,
creștea-n grădină arbustul cu frunze
cu ghimpi,
creștea umbra pe umerii tăi
ceața se-nălța în lumină.
REPREZENTĂRI ALE TĂCERII
Am visat zăpada.
Tăcerea absolută,
în pianissimo, a zăpezii.
Tăcere totală,
nu la marginile sunetului
ca a ploii,
care-i muzică, elocvență,
ritm.
Zăpada de pe
întinderea aparentă
din somn
era geometrie
geometrie-n dezordine
cu atâtea translatări,
fluctuații și înțelepciune.
Pe foaia întinsă a visului
s-a așternut zăpada
și-un fulg a căzut
pe mâna mea.
Am simțit cum, topindu-se,
dispărea.
Ca-ntr-un ritual
de bun augur mi-am
umezit lobul urechii.
M-am bucurat de forța
creatoare a tăcerii,
de arhitectura obligată a respirației
de zăpada ce cade
obligatoriu
NOCTURNĂ
În beznă
cade-n vârtejuri zăpada.
S-aude un ticăit
ce mângâie frunzele.
Doar albul opac
e captat
de sus
de lumina felinarului.
Dar lumea îngrozitoare-i
aici, jos,
glod, ger
și zgomotul surd
al unei ramuri
ce se frânge.
Sub greutate,
pământul răspunde
zăpadă ușoară,
briză, iar dedesubt, gheață.
Nu se va mai întoarce!
Un fior îmi trece
pe spate.
Nu se va mai întoarce!
Dar chinului îi vine în ajutor
nelipsita rază
sub un fag
răsare un smoc de iarbă neagră.
IMAGINE DOAR, DOAR TIMP
Vezi formele tăcerii
tăcerea ce susține imaginea
partituri de semne
ale vieții, ale sensului, ale semnificării
tăcerea ce redă tăcerea
pură, creșterea copacului
arhitectura ramurilor ce cresc
spre lumină cu difracții de umbră
muzică pentru ochi
muzica ineluctabilei
atingeri.
Se lasă tăcerea
acolo unde cuvântul
s-a topit
și, vezi, cade.
RECITATIV LA OGLINDĂ
Dacă de la o fereastră ascunsă
ajung notele
unui pian
întrerupte de ploaie
iar umbrela se clatină
și copacii miros
a mușchi și ozon
se împletesc ritmurile
și perioadele, dar chipul
nu apare
nu apare
încordata
încleștare a trupurilor
percepi zvâcnirile
și, în pianissimo,
suflarea aerului.
IN MEMORIAM
(Progresări)
IV
Se face tot mai frig, s-apropie zorii.
E greu să pășești, picioarele dor,
ți se taie suflarea. Suntem doar suflu și
respirație
zăpada acoperă orice urmă în imensitatea
clipelor,
în forfota sunetelor, în cadențarea
fulgilor mărunți și fragili.
Trupul amorțit e-o bulă de căldură
mă-nvăluie calmul plăcut, împăcarea.
DE IARNĂ
Assuntei Finiguerra1
în amintirea luptei de la Anghiari
Tu, care crezi, privește
prin ochii mei.
Privește fulgii de zăpadă
pe acest cer alb
străbătut de-o tăcere
încărcată de semne și suflu.
Vezi urmele sticletelui,
grafite pe zăpadă
un ghem Scanavino2
în negru cu ape,
păstos, inegal.
Surprinzi
stupoarea înțelegerii
în plină lumină
doar în ochii
încărcați de lumină.
Fără să se ferească, energic,
motanul s-afundă cu labele-n zăpadă,
țâșnește ca un arabesc
de fum și vigoare.
Dar în această suspendare …
doar privire și suflu
în căldură și-n ger
corolă fără tulpină
afundare pură
zăpadă, sunet și ger.
DA PACEM
Lui Gino
Ușoară ca fulgul
ce zboară suflat din palmă
ploaia-mi cântă
și totul
amuțește.
Ca o cochilie
de la punct spre punct
se lărgește și se restrânge
orizontul.
Cu o predispoziție incertă
față de materia certă
certă predispoziție
pentru certa materie
în legănarea frunzei
sunetul imperceptibil
al coamei copacului.
Orizontul
se îndepărtează
de peisaj.
Imperceptibil
ca un sobol
îmi întinzi mâna:
la revedere
la revedere
se pierde ușor
orice zgomot.
LINII
Totul o ia înapoi
ca din tren peisajul;
de schimbi locul, totul o ia înainte
spre nevăzut.
Stau aici,
sunt acest trup
această materie oscilantă
această privire
aceste mâini.
Peisajul e un vârtej
își face sieși cu ochiul în goana
imaginilor în fugă
case, arbori, cerul, câmpia
în clipa aversei de ploaie.
Dar care clipă?
A conștiinței ce dăinuie?
A mișcării
trenului în peisaj?
A fugacități vieții
în eternitate?
Ori clipa deschisă
spre atemporal?
Totul o ia înapoi
ca din tren peisajul;
de schimbi locul, totul o ia înainte
spre nevăzut.
AFECTUOASĂ
Așadar acum dormi neștiută
Tac toate orologiile,
tace pendula pătrată și rotundă
în lumina străvezie, în căldura mâinii
jos, dincolo de fereastră,
pinul se unduie lin.
Obiectele, ca buzele,
își țin respirația;
în nisip, rozmarinul
cu o floare mică, albăstrie.
Doar tigratul, fumuriul Catul
toarce cu tot trupul
și nu se odihnește.
Așadar, acum, odihnește-te neștiută.
GOANA LUI PINOCCHIO
Montale ar fi vrut lemnul tău,
Pinocchio! Nu carnea flască!
La fel și fraterni sunt toți copacii,
și stejarul mare și negru
la răspântie de poteci montane
cu încâlceala de ramuri, deasupra,
cu rădăcinile-n pământul rece, jilav,
dedesubt.
Gonește! Gonește, Pinocchio! Pe căile lumii
urmează-ți pornirile
mai mult decât de viață răsună pasul tău
cu zgomotul
a zeci de saboți țărănești.
Drumul sigur te-adăpostește
și peisajul, Motanul și Vulpea,
Mâncătorul-de-Flăcări și Greierul-Vorbitor,
semne sigure ale unei realități trăite
după preceptele lui Rensi,
filosoful.
Gonește! Gonește, Pinocchio!
Nu crede-n omenia deplină,
niciodată atinsă, cucerire
infinită și rară; a ta e mai mult decât viață
în cerul invariantelor și-al timpurilor
paralele, germinative, multiforme.
Te-adăpostește omul sigur și copilul,
Abecedarul lumii
și auspiciile unor lumi mereu diferite,
fiindcă-s egale, mereu noi, fiindcă-i
străveche memoria copacului,
a pietrii, a șoimului, a focului.
ECOU
Mă privești în ochi,
pleci capul, ridici mâna să saluți.
Din fabrica nepieritoare
așa mă salutai,
mă saluți
când trec
în timpuri paralele
lucrurile-s în alertă
când îmi ridic ochii
spre secția de mașini
amintindu-mi gesturile
și te fixez în ochi
și ridic capul
când trec pe aleea cu copacii tineri
abia plantați
ca străfulgerările
timpului,
răsare
patronimicul tău: Colombi,
în slaba lumină.
LOCURI ALE TĂCERII
De înțelege, copacul,
dincolo de zăplaz, își încordează auzul
acum alergi în zăpadă
n-ai mai mult de cinci ani
mâinile calde, pline
pe-ntinderea albă cu vreo stăncuță
și câteva vrăbii
aceeași tăcere
zăpada din vis
zăpada din gând
cu patul-sanie
urmezi pistele, denivelările
printre copacii timpului.
Pe foc, castanele,
focul viu al lemnelor.
De-nțelege copacul,
ajunge puțin,
nimica toată.
1 Assunta Finiguerra (1946 – 2009), autodidactă, autoare de proză și versuri în italiană (vol. De voi avea curajul soarelui, 1995), dar mai ales în dialect.
2 Scanavino (Genova, 1922 – Milano, 1986) ceramist și pictor expresionist, ulterior adept al limbajului informal, cunoscut pentru tablourile în care semnele se îmbină sub formă de noduri și ghemuri.
Prezentare și traducere de Doina Condrea Derer