Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

 

Extrem de interesante (și aproape picante) asemenea scene, mai puțin sau deloc cunoscute de publicul larg…I-ați evocat en passant pe trei dintre președinții României, Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu. Îi puteți portretiza și evalua acum, „la rece“, de la o anumită distanță, adăugându-l și pe Klaus Iohannis? Care ar fi, în opinia dvs., punctele lor tari și cele slabe?

IV

Pe Klaus Iohannis îl cunosc cel mai puțin. Când era primar al Sibiului, al cărui centru istoric era propus, după ce orașul fusese Capitală Culturală Europeană, să fie inclus pe lista Patrimoniului Universal UNESCO, l-am vizitat împreună cu Directorul General UNESCO și cu o întreagă echipă de înalți reprezentanți ai organizației internaționale. Ne-a primit excepțional. M-a impresionat statura lui impozantă. Civilizat, atent cu toți oaspeții, vorbitor de orice limbă era nevoie, a făcut tuturor impresie. Felul în care ca președinte a condus relațiile cu mai marii lumii îmi confirmă părerea de atunci. În materie de politică externă, Iohannis este președintele cel mai bun dintre cei patru. Iliescu și Băsescu au avut handicapul limbilor. Constantinescu, pe al personalității. Dacă Iohannis n-ar fi corectat toate stupidele intervenții ale echipei Dragnea (având în Tăriceanu semnatarul, culmea, al tratatului de aderare la UE, un antieuropean de nădejde), România n-ar mai fi contat astăzi în Europa. În politica internă, Iohannis a ratat un prim moment favorabil, acela de imediat după alegerea lui ca președinte în 2014. N-a profitat de debandada din parlament pentru a promova câteva legi obligatorii. De pildă, legea electorală, deși imperfecțiile legii blocaseră practic votul din diasporă. Urmarea a fost că a trebuit să lucreze cu un parlament din ce în ce mai ostil, care n-a făcut altceva decât să-i tragă toate pernele de sub fund ca în povestea populară. Cu un pesedist, fost iliescan de bază, instalat politic în frunte, CCR i-a fost și ea inamic pe față. Și prietenii, și neprietenii i-au sărit în cap când a numit-o pe Viorica Vasilica Dăncilă prim-ministru. Al treilea din epoca Dragnea. Cum n-avea decât o mișcare la dispoziție, cum să fi procedat: să-l numească pe următorul propus de Dragnea, care puteau fi Șerban Nicolae, Iordache sau altul ejusdem farinae? După ce i s-a reproșat muțenia și neimplicarea, iată, odată instalat guvernul PNL, i se reproșează că vorbește și se implică excesiv. Ce să mai înțelegi? Eu văd în Iohannis din lunile de pandemie un președinte adevărat. Până și jurnalistul Chireac, plătit de Vântu și de Dragnea, a recunoscut că intervențiile prezidențiale sunt binevenite. În ciuda cârtitorilor de profesie, precum celălalt jurnalist, în retragere, Sorin Roșca Stănescu, vânător pe vremuri de dușmani străini ai regimului comunist, iar după 1989, trădător de președinți, cu care fusese amic, vezi Băsescu, sau de politicieni care i-au împrumutat bani, vezi Patriciu. Iohannis e un președinte ca lumea. Ca om, nu-l cunosc mai deloc.