O observație legată tot de pandemie care, în loc să dea înapoi, cum am fi sperat, este într-o creștere neliniștitoare, din pricina, în primul rând, a acelor politicieni care încearcă să exploateze electoral criza sanitară. E neîndoios că purtarea măștii, distanțarea fizică, ambele absolut obligatorii în situația dată, ca și celelalte restricții impuse de pandemie au un efect nedorit: ne sărăcesc lăuntric pe toți. Suntem ființe sociale, suntem oameni în lume. Ca să fim întregi, ca să fim noi înșine avem nevoie de comunicare, de punți către ceilalți. Fără ele sau cu ele mult diminuate, parcă ne mișcăm în gol, ceva esențial pentru felul nostru de a fi se pierde. Cei din mediul literar avem nevoie și de ieșiri în public, de colocvii, dezbateri, lansări de carte, lecturi, dar și de puneri în balanță a adevărului nostru cu adevărul celorlalți, să facem schimb de păreri, să vorbim liber despre noua carte citită sau, pur și simplu, să stăm la taclale necondiționat, prietenește, la o bere. Iar lista de lucruri de care suntem privați în starea critică de acum e mult mai lungă: de pildă, ne lipsește bucuria de a călători neîngrădit și bucuria de a împărtăși cu alții ce trăim, ne deprimă absența unui orizont de așteptare, imposibilitatea de a ne face planuri pe care să le și putem respecta. Trăind astfel, restrictiv, zilele încep să semene exasperant una cu alta și să aibă gust de cenușă, iar fiecare din noi se simte ca și cum ar pedala continuu pe o bicicletă fără ca aceasta să se miște din loc. Hotărât lucru, singurătatea e bună, e necesară, dar cu pauze. Când devine ceva permanent și obligatoriu se transformă într-un neajuns care ne fragilizează sufletește, ne face să ne ofilim ca o plantă fără apă. Ne convingem încă o dată: omul este o creatură pe cât de complicată pe atât de inefabilă și echilibrul său de ființare depinde de o sumedenie de imponderabile.