Primul muzeu din Noua Anglie care s-a redeschis după mai bine de trei luni este și unul dintre cele mai interesante. Massachusetts Museum of Contemporary Art (prescurtat de toată lumea MASS MoCA) s-a născut în 1999 din dorința de a revitaliza foste hale industriale, prin folosirea unor imense spații golite de utilaje pentru expunerea unor lucrări de artă contemporană de dimensiuni prea mari pentru a încăpea în sălile unor muzee tradiționale. (Alte exemple similare ar fi Tate Modern sau DIA Center for the Arts din Beacon, NY ). Sperând să atragă turiști, cei care au conceput aceste planuri s-au gândit și la păstrarea unor vestigii istorice amenințate de demolări ca și la susținerea economică a unor comunități ajunse în situații dificile.
MASS MoCA este amplasat în North Adams, un mic oraș din Berkshires, în vestul statului Massachusetts. Clădirile complexului – aflate în vechiul centru, pe malul râului Hoosic – au fost construite între 1870 și 1900 și ocupate inițial de o mare întreprindere de textile ( „Arnold Print Works“) și, între 1942 și 1985, de una de utilaj electric („Sprague Electric Company“). Ambele au avut, în perioadele lor de glorie, mii de angajați.
Există multiple aspecte care fac din MASS MoCA un exemplu. În primul rând, ritmul agresiv de dezvoltare în cele două decenii de la înființare, atât ca spațiu expozițional cât și ca program artistic care include acum spectacole și festivaluri muzicale. S-au făcut eforturi însemnate pentru a păstra aspectul inițial al clădirilor, propunând, de multe ori, sinergii foarte interesante între opere de artă contemporană și elemente arhitecturale preexistente. Instituția – funcționând după modelul german de Kunsthalle, deci lipsită de o colecție proprie – a reușit să stabilească relații cu artiști, fundații sau colecționari individuali care i-au permis să îmbine instalații de lungă durată – 10-20 de ani – cu altele care se schimbă la câteva luni.
Inițial, doar o parte a celor 28 de clădiri ale complexului industrial din North Adams au fost transformate în spații expoziționale. Treptat, aria muzeului a fost extinsă, cea mai recent adăugată structură fiind cehovian numita „Clădire Nr. 6” cu o formă parțial triunghiulară, ca o proră de corabie, care corespunde marginilor promontoriului de la unirea celor două ramuri ale râului Hoosic. Inaugurată în mai 2017, „Clădirea Nr. 6” are aproximativ 12.000 m2 de galerii împărțite pe trei etaje și a transformat Mass MoCA într-una dintre cele mai mari și mai importante instituții dedicate artei contemporane din întreaga Americă. Firma Bruner/ Cott care a primit multiple premii ale Asociației Americane a Arhitecților (AIA) pentru concepția întregului ansamblu și eforturile de conservare a structurilor originale, a conferit muzeului un aspect extrem de unitar în care noi elemente au fost integrate cu discreție. Au fost păstrate curțile interioare care comunică, zidurile din cărămidă, ferestrele imense, podelele din lemn negeluit și pădurile de coloane metalice de o remarcabilă zveltețe. Au fost adăugate lucarne sau noi căi de acces între structuri sau etaje. În plus, nimic nu este înghesuit, ba dimpotrivă ai mereu senzația că risipa de spațiu este covârșitoare, că navighezi printr-o structură imensă, plină de lumină.
Relațiile dintre arhitectură și exponate sunt de multe ori spectaculoase… La primul etaj al „Clădirii Nr. 6” se află o galerie lungă cu un perete din cărămidă și geamuri pe o parte, un zid alb de cealaltă și un șir de coloane metalice care alcătuiesc o diagonală parțială. Sarah Oppenheimer a amplasat aici o pereche de cutii uriașe din sticlă cu margini metalice negre care pivotează – la apăsarea unui buton – în jurul unei axe. Purtând un nume misterios – „S-334473” – parcă descins dintr-o scriere științifico-fantastică, cele două piese sunt – în poziție verticală – ascunse de stâlpi. Ele dau naștere la noi căi de acces atunci când se află în mișcare și – ajunse la orizontală – creează obstacole ce reflectă lumina și schimbă total percepția spațiului… În „Cosmic Latte”, Spencer Finch umple o galerie lungă de 20 de metri cu 350 de diode luminescente ce impregnează sala cu o halucinantă lumină alb-gălbuie. În formă de becuri atârnate din tavan, ele sunt astfel aranjate încât să reconstituie atât arcul Căii Lactee cât și cel al râului pe care-l vezi prin geamuri… Multe dintre instalații propun și o interacțiune concretă cu privitorul. „Gunnar Schonbeck: No Experience Required” include instrumente cu coarde sau de percuție de forme și dimensiuni neobișnuite concepute de un etnomuzicolog și compozitor a cărui teză a fost că „orice obiect include o muzicalitate inerentă”. Ești încurajat să le scoți din rafturi și să te „joci” cu ele spre încântarea sau disperarea celorlalți… În „Harmonicity, the Tonal Walkaway” (2016), Julianne Schwartz disimulează 20 de difuzoare de-a lungul unei pasarele înguste și întunecate care unește două clădiri. Lucrarea este inspirată de un sistem muzical din secolul al XIX-lea care atribuie „efecte mentale” celor 7 tonuri ale scării diatonice sau, în viziunea autoarei, activează anumite emoții. 24 de voci înregistrate, cântând sau vorbind, reprezintă răspunsurile unui grup de coriști la acești stimuli. Pe măsură ce vizitatorul se mișcă prin acest tunel, sunetele îl înconjoară și ansamblul lor reacționează la mișcările sale, oscilând între armonie și disonanță… Fosta clădire a cazanelor este folosită de Stephen Vitiello pentru o instalație sonoră ce încearcă să insufle o nouă viață structurilor ruginite aflate aici sub cerul liber. „All Those Vanished Engines“ (2011) amestecă zgomote industriale reîntorcându-se din amintiri cu o narațiune despre o fabrică de sunete.
MASS MoCA nu este neapărat o instituție dedicată promovării unor artiști în căutarea propriului drum. Există spații rezervate unor corifei ai artei celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea, unii deja dispăruți… Sculpturi din marmură, creații târzii ale lui Louise Bourgeois, revelă, în pofida masivității lor, aceeași fragilitate psihică, aceeași lume plină de referințe sexuale, de amintiri din copilărie care caracterizează întreaga ei operă, fie că este vorba de desene, tapiserii, sau de lugubre cuști-celule… Născut în 1943, James Turrell este un artist aparte prin preocupările sale legate de percepția spațiului și a luminii. Opera sa de căpătâi – modele sunt expuse aici – este un con vulcanic din deșertul Arizonei pe care-l „strunjește” cu buldozere din 1979 pentru a-l transforma într-un fel de observator natural. La MASS MoCA, aria care-i este dedicată include pe lângă „Piese de lumină” (1917), holograme prin care reușește să confere substanțialitate unor figuri geometrice „desenate” cu lumini de diferite culori, câteva galerii special construite – „Pink Mist” (1994) – în care plutești în întuneric total sau o ceață artificială până când lumina ți se „revelă” în diferite forme și culori… „Sol LeWitt: A Wall Drawing Retrospective” ocupă un spațiu imens, de 2.500 m2 în centrul campusului, în „Clădirea Nr. 7”. Artistul însuși a ales circa 100 de desene în alb-negru sau culori psihedelice pentru a fi expuse aici. Instalarea lor a fost terminată după moartea lui LeWitt (2008) și lucrările vor rămâne aici până cel puțin în 2033. „Frescele” din hârtie sunt caracteristice pentru opera unuia dintre primii creatori care au definit arta conceptuală, cu accentul ei pus pe idei și nu pe materiale sau pe execuție (multe dintre lucrările expuse au fost realizate de studenți). Desenele, fără titluri specifice ci doar numerotate, sunt tipice pentru stilul abstract dar lipsit de ariditate al lui Sol LeWitt, aducându-ți pe alocuri aminte de colajele târzii ale lui Matisse… Într-o altă parte a complexului, un vechi rezervor de apă găzduiește exemple ale fabuloasei lumi născute din imaginația mereu fecundă a artistului german Anselm Kiefer. Având în vedere influența exercitată de Joseph Beuys, s-ar putea spune că rădăcinile creației lui Kiefer se află și ele în arta conceptuală, dar structurile sale baroce sunt departe de minimalism. Un șir lung de lespezi ondulate din beton, marcate cu bucăți de fier ruginit, poartă numele unui poem de Saint-John Perse: „Étroits sont les vaisseaux”. Într-un șopron metalic este agățat un ciclu de 30 de lucrări din 2004 intitulat „Velimir Chelebnikov”, (un poet futurist rus care a „demonstrat” matematic că istoria lumii este profund afectată de bătălii navale care au loc la fiecare 317 ani). Picturile au o tridimensionalitate concretă datorată nu numai straturilor suprapuse de culoare pământie sau plumburie ci și obiectelor încorporate: modele de vase de război, flori uscate, crengi, sârme. Dincolo de expresiva plasticitate a creațiilor sale, Kiefer este mereu preocupat de interpretarea ambiguităților istoriilor reale sau mitice.
Ghidat încă de la începuturile sale de un director – Joe Thompson – entuziast, cu un remarcabil ochi pentru ceea ce este semnificativ și în același timp, de interes pentru public, MASS MoCA este o instituție extrem de activă, contribuind la explorarea unor noi forme de exprimare artistică. Istoria le va oferi sau nu validitate.