Ut sculptura poesis

Recent, am primit de la Editura Brumar, un volum incitant de memorii, Urmele călătoare ale sculptorului. Doru Covrig în dialog cu Robert Șerban. Este un dialog amplu pe care sculptorul româno-francez, Doru Covrig l-a purtat cu poetul Robert Șerban. Favorizați de o bună întâlnire empatică dialogul celor doi evoluează dinamic fără a fi inhibat de limitele spațiale, de vârstă sau de genul de manifestare artistică în care fiecare dintre ei evoluează. Asta nu înseamnă că cei doi interlocutori ne fac martorii unor discuții exclusiviste, de natură artistico-poetică. Dimpotrivă, poetul- jurnalist are abilitatea de a-și formula întrebările în sensul provocării unor mărturii cât mai ample, iar sculptorul acceptă jocul controlându-și însă abil mărturisirile.

Doru Covrig și-a făcut intrarea pe scena artistică românească la sfârșitul anilor 1970, după absolvirea Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ secția sculptură, la clasa lui Ion Irimescu. În cei câțiva ani petrecuți în țară, a reușit să se impună prin lucrările realizate în taberele de sculptură de la Măgura (1974) și mai ales în cea de la Arcuș (1976) unde a făcut „Copacul“, piesă remarcată încă din epocă. Este reprezentarea stilizată și aplatizată, dispusă pe orizontală a unui copac a cărui expresivitate în afara abordării tehnice, constă în capacitatea de a transmite esența unei trăiri intense. Copacul reprezintă o matrice simbolică cu conotații importante în cultura populară autohtonă, intens mediatizată în spațiul artistic românesc de ideologia naționalist comunistă, încă de la jumătatea anilor 1960. Taberele de sculptură inițiate tot în acea perioadă au constituit momente importante în existența participanților prin faptul că era un prilej rar de a te confrunta cu experiența colegilor de breaslă, de a-ți edifica parcursul într-un spațiu oarecum elitist pentru că nominalizările de participare erau făcute în urma unei selecții, cel mai adesea oneste, pe criterii profesionale. Expoziția deschisă în 1981 la Galeria Simeza din București îi consolidează notorietatea în peisajul artistic de la noi. Visul său, însă, era acela de a-și depăși condiția locală ale cărei limite, atât de natură ideologică cât și de mentalitate oriental balcanică, începuse să le cunoască. În 1982 reușește să plece din țară stabilindu-se în Franța, unde trăiește liniștit și azi. Integrându-se repede în noul habitat atât social cât și profesional, urmează o perioadă fertilă în parcursul său artistic. Profitând de accesul la o înțelegere mult mai largă a fenomenului vizual, Doru Covrig își reformulează discursul în acord cu realitatea culturală occidentală a anilor 1980, dominați de experiențele de tip Conceptualist și „Arte povera“. El a beneficiat de o bună primire din partea mediului cultural francez, seria „Dictatorilor“ reușind să stârnească interesul presei dar și al autorităților. Impresionanți prin caracterul lor dominant, construiți din diverse materiale ieftine, carton sau lemn, aceștia au reușit să producă un impact puternic într-o societate tolerantă și deschisă, curioasă și obișnuită cu impulsurile proaspete venite din exterior.

Pentru Doru Covrig, condiția umană a fost încă de la debut și până recent, când și-a reformulat creativitatea în zona fotografiei, un subiect incitant pe care îl explora mereu din alte perspective. Motivația estetică a discursului sculptural s-a raportat întotdeauna la tema pe care urmează să o dezvolte. Ciclul „Mâinilor“ pe care îl cercetează de-a lungul mai multor ani în diverse materiale (lemn, piatră, carton) reprezintă concepția sa de natură iconografică asupra uneia dintre cele mai puternice metafore ale omului aflat în centrul universului: „Mâna este simbolul magnific încărcat de semnificații în cel mai complex sens poetic și filozofic. Formal seamănă cu un arbore, element de creștere sau cu o unealtă pentru construcție sau pentru a te prinde atunci când escaladezi spre lumină, ea excelează în toate, în orice moment al vieții cotidiene ea poate exprima sentimentele cele mai diverse și să le transmită la cel mai înalt nivel artistic. Ei îi datorăm întreaga noastră recunoștință.“ Iată, o mărturisire sinceră care, chiar și la un superficial exercițiu de psihanaliză dezvăluie structura solară a unui individ echilibrat, obișnuit să nu cedeze lupta cu viața. Încrezător în sine, artistul, ajutat și de o recunoscută abilitate manuală grefată pe un caracter predominant optimist, a reușit să-și gestioneze întotdeauna onorabil cele două existențe: cea fizică și cea artistică.

Ciclul „Prințeselor Loulu“ se evidențiază ca o alcătuire diferită de restul creațiilor sale, artistul oferindu-ne aici piese de o singulară intensitate ludică. Spre deosebire de celelalte cicluri, dezvoltate pe coordonatele unor tipare de o expresivitate dramatică cum se întâmplă în ciclul „Dictatorilor“, „Totemurilor“, „Baracuda“, „Gutemberg“, ș.a., piesele acestei serii respiră aerul unei prospețimi juvenile. Aceeași abordare în cheie postmodern ironică și mai ales autoironică o întâlnim și în dialogul cu Robert Șerban. Discursul creativ, ca și cel memorialistic, conține aceeași substanță activă. O formă de raportare autoreferențială unde autorul propune o privire exterioară și „jucăușă“ asupra sa. Naturalețea și vioiciunea acestor păpuși este asemenea câtorva răspunsuri nepremeditate din dialogul său cu Robert Șerban. Spre deosebire de celelalte cicluri unde se simte conceptul, ideea ordonatoare indusă este aceea a jocului, unde receptorul nu mai este implicat în calitate de „decodificator“ de sensuri ci doar în acea ipostază sublimă prin însăși gratuitatea ei de a-i fi partener de râs. Privindu-i lucrările, rotunjite prin contrast de acest ultim ciclu, am tot mai pregnant convingerea că Doru Covrig ar putea parafraza celebra sintagmă flaubertiană „ Loulu c’est moi!“.

Artistul relatează cu umor și despre pasiunea sa mai nouă pentru fotografia cu scene din viața propriei grădini, micul său rai de la Saint Maur des Fosses, aflat în imediata vecinătate a Parisului, despre relația cu internetul și, chiar cu televizorul.

Poveștile despre sine, despre mediul artistic bucureștean, francez, participarea sa la Bienala de la Veneția, rezidența și expoziția de la Tokyo, experiența americană precum și amintirile despre prieteni, despre întâlniri cu oameni și spații care l-au impresionat, toate sunt depănate cu aerul unor întâmplări firești. În general artiștii ca și pescarii se mai lasă furați de situație, încercând să-i supradimensioneze limitele pentru a o face mai atractivă. Nici una dintre aceste explicabile tentații nu îl pândesc pe Doru Covrig care se privește pe sine, ca și pe ceilalți, cu modestia celui care știe că nu are nevoie să-și contureze profilul dintr-o perspectivă ușor fardată. Există, ce-i drept, riscuri atunci când ai o astfel de opțiune dar și câștigul de a atrage atenția celor care sunt sătui de a citi tot felul de povești despre „statui“ care își ridică singure soclul. Dialogul celor doi este un inteligent și antrenant exercițiu de sinceritate. Nu știu dacă este simplu ca într-un joc în doi, cum este acesta, să ai forța de a gestiona pe o perioadă lungă de timp, orgolii și angoase, inerente în substanța intimă a fiecăruia dintre cei doi interlocutori care, deși la vârste diferite, își cunosc reciproc meritele. Este de subliniat faptul că, spre deosebire de multe asemenea proiecte, un surâs inteligent, în manieră postmodernă, poate face diferența dintre solemnitatea stearpă și bucuria unei întâlniri cu oameni din viața reală.

P.S. Doru Bucur afirmă la un moment dat că interesul său pentru Țuculescu a scăzut brusc, la Paris, după ce a văzut lucrările lui Jean Michel Basquiat. E de gândit dacă nu cumva Țuculescu și Basquiat sunt două ipostaze ale aceluiași tipar creativ aflat în timpuri și mai ales locuri diferite. Poate că totuși e vorba doar de un vechi adevăr, „buna sau reaua naștere“, dar nu are legătură cu valoarea.