Florin Gabrea. A osutăunsprezecea aniversare

Nuțu se gândi că seara asta, cu zgomotul, țipetele, cadourile și amabilitățile împrăștiate de cei care veniseră să-l felicite cu ocazia celei de a osutăunsprezecea aniversări a zilei lui de naștere, îl cam obosise și, de fapt, îl și plictisise. În plus, o căutase din priviri pe Selina, care a umplut casa totdeauna cu râsul și buna ei dispoziție molipsitoare. Dar Selina plecase de 19 ani. Iar el continua să-și serbeze ziua de naștere, an după an, înconjurat de rudele tot mai numeroase și de oaspeții tot mai puțin cunoscuți. Nu prea avea chef să cotrobăie prin cadouri, dar cele 111 boabe de grâu, pe care i le dăruise cineva, – ce idee amuzantă! – și pe care le răs tur nase pe masă din punga legată cu fundă roșie la gât, îl intrigau și-l făcură curios. Doar că nu reușea să citească textul bilețelului, care se găsea în pungă alături de boabele de grâu. Nuțu se ridică, cu greu, de pe scaun, luă lupa de formă dreptun ghiu lară și cu mâner de sidef, de pe etajeră, pe care o folosise Selina, seară de seară, după ce vederea, în urma chimioterapiei, îi slăbise considerabil, înainte de a muri, și se întoarse cu ea la boabele de grâu răspândite pe suprafața a mesei și la micul bilet. De sub lupă, asal tul cuvinte lor mărite îl luă prin surprin dere: „Noi nu știm când ne ducem și-ntruna aș teptăm, pe stră bunuțul Nuțu din nou să îl serbăm“. O bubu ruză minusculă, cu pete negre pe aripile roșii, se cuibărise în colțul din dreapta jos al misivei. Nuțu se lăsă pe speteaza scaunului și zâmbi destins, bucuros că putuse să-l identifice pe misteriosul expeditor. Era stră-stră-strănepoata lui, jucăușa Miruna, în vârstă de cinci ani și jumătate, cea care, de câte ori venea să-l viziteze, împreună cu mama ei, Dorina, strănepoata lui, se suia, în ciuda vociferărilor Dorinei, pe câte un scaun, uneori și pe masă, desfăcea brațele și șuiera cu buzele rotunjite spunând că ea știe să zboare și chiar va zbura în clipa următoare, arătând cu degetul spre culmea bibliotecii sau spre lustra atârnată din tavan, unde ar fi urmat ea să aterizeze, și apoi se înclina ușor, cu ochii închiși, ca un porumbel amorțit, așteptând ca Nuțu s-o prindă în brațe. Trecea de fiecare dată, cu brio, proba încrederii, ceea ce îl mulțumea foarte tare pe Nuțu, fiind convins că, mai târziu, Miruna se va descurca de minune, întrucât, socotea el, cine are încredere în celălalt va avea încredere deplină și în el însuși. O învârtea de două ori, în timp ce ea râdea mulțumită, ca și cum zborul scurt căpătase, pentru câteva clipe, autonomia pe care și-o dorise. Mica mea buburuză, curajoasa „Ție Una“, o alintă în gând, încă o dată, Nuțu. „Ție Una“ era expresia cu care Nuțu o întâmpina când apărea în pragul ușii, expresie care venea de la faptul că Miruna își pronunța prenumele graseind foarte tare, făcând ca „Miruna“ să sune „Mie una“. Nuțu o întâmpina pe drăgălașa sa stră-stră-strănepoată cu „Ție Una“, dându-i o sărutare pe frunte, iar ea îi răspundea „Ție două“, cu două sărutări lipicioase pe amândoi obrajii. Semnificația cuvintelor din biletul Mirunei nu îl preocupa deocamdată pe Nuțu, el fiind cu totul acaparat de gestul ei cu care dovedise, încă o dată, că este un copil inteligent, talentat și iubitor. Nu degeaba mica zburătoare temerară era preferata lui dintre toți stră-strănepoții.

Amănuntul cel mai important, însă, pe care Nuțu se străduia să nu-l uite, era că profilul Mirunei, vocea și privirea ei dreaptă, îndrăzneață și luminoasă, îi aminteau de Selina, de care, pe măsură ce trecea timpul, îi era tot mai tare dor. Ii lipsea, o auzea trecând prin sufragerie în picioarele goale, o vedea scrutând acoperișurile orașului, pierdută în reveria câte unei dupăamieze de vară, sau, atunci când se simțea bine, fredonând molcom un cântecel, ale cărui cuvinte Nuțu nu reușea să le pună cap la cap, dar, câteodată, credea că aude în el vagi sonorități ale limbii franceze. Odată, într-o noapte, în timp ce dormea, lui Nuțu i s-a părut, totuși, că aude clar, dar abia șușotit, următoarele întretăieri de silabe, cu pauze lungi între ele: „Jac..quot..toute…seule dans…les san…glots“. Nepricepând nimic, a crezut că visează. Regreta și azi că niciunul dintre copiii lui nu fusese de sex bărbătesc, marcând astfel definitiv extincția neamului Ferpală. Cele trei fete ale lui și ale Selinei, Cora, Simona și Rita, își făcuseră din plin datoria dăruindu-i un cârd de nepoți și strănepoate. Și Miruna, și lupa erau Selina.

Cu o îndrăzneală agasantă, musca, ființa cea mai netrebnică din lume, ateriză chiar pe unul dintre boabele de grâu de care se agăță cu piciorușele din față. Ai fi zis că se va înălța după câteva clipe cu captura prețioasă, precum un condor falnic cu puiul abia născut al unei lama în gheare. Nuțu flutură cu palma în direcția scârboasei insecte, dar mișcarea bruscă a avut un efect fatal. Cele 111 boabe de grâu s-au răspândit în toată casa. Ca prin minune, unul singur rămase, ca un rege părăsit, pe fundul farfuriei albe. „Lua-te-ar moartea!“, gândi Nuțu instantaneu, apucând, atent, cu două degete tremurătoare, singurul bob salvat din cadoul Mirunei. Rămase cu el între degete, neștiind ce să facă cu prețioasa rămășiță. Cu un zumzet de uragan, musca agresoare a aterizat drept pe nasul lui Nuțu, făcându-l să intre în panică. Înfuriat, avu o scurtă ezitare, cu care dintre cele două mâini să alunge nesuferita pacoste, pornită, după aterizare, pe nasul lui încrețit, calmă, într-o călătorie temeinică de explorare. Uitând de comoara ținută între degete, Nuțu azvârli încheietura mâinii drepte, ca pe o lance ucigătoare, și nimeri, în locul nasului agresat, coada ochiului stâng, simțind în aceeași clipă, o durere ascuțită. Pleoapa ochiului stâng se trânti brusc în fața pupilei și, pentru câteva clipe, lumea jumătății de privire deveni o năvală neagră, adâncă, străpunsă de nenumărate punctișoare galbene ca niște mici semințe. Dar bobul de grâu, unde e bobul de grâu?, își aminti Nuțu cuprins de oroare. Văzu cu ochiul drept că cele două degete ale mâinii drepte se mișcau acum independent, eliberate de cătușa efortului muscular. Bâzâitul ucigaș crescu din nou în intensitate și Nuțu se ridică în picioare, urlând ca ultima ființă de pe planetă rămasă în viață: „Lua-te-ar moarteaaa!“ Apoi ina micul a dispărut fără urmă, lăsându-l pe Nuțu îngrozit în singurătatea camerei.

Luate-ar moar tea!“. Când auzise el pentru prima oară acest blestem anihilant? Își amintește cu precizie. Era, după o zi de alergătură și hai manalâc prin cartierul înmiresmat al Cotrocenilor, unde o droaie de copaci se luptau pentru preeminența sufletească a puștilor bezmetici și pre pu beri: plopi, tei, castani, salcâmi, duzi, corcoduși, fiecare cu culoarea și mirosul lui distinct, dar și cu specificul său de întrebuințare. Fetele preferau bolta teiului cu ramuri joase, pe care, dacă se ridicau pe vârfuri, suite pe bordura de piatră a gardului de fier, le puteau atinge sau ciupi de frunzele fragede, aproape trasparente. Mai ales pe seară, când lumina soarelui de toamnă se dilua și cititul în frunze, ca într-o fyllomanție sui-generis, devenea ocupația lor preferată, prin care firavele nervuri, dispuse ca intr-un arbore al vieții miniatural, erau urmărite cu degete timide, aducătoare de fantasme, previziuni închipuite și nebănuite dorințe. Băieții, ștrengari și lăudăroși, în frunte cu Dodo Kaminski, cel mai bun prieten al lui, fratele lui de cruce, cu strămoși polonezi – se dădeau în vânt după pomii plini de fructe de toate culorile: caise, cireșe, corcodușe galbene, sau roșii, acrișoare. În fundul curții, unde locuia academicianul endocrinolog, ăla care mirosea a laborator de chimie când trecea pe lângă tine, se afla dudul, din care Nuțu, cățărat printre crengi, aduna dudele negre, zemoase și cărnoase.

Cu gura plină și buzele vineții, Nuțu alegea frunzele cerate cele mai fragede, pe care le vâra în buzunarele pantalonilor și care erau destinate pentru hrana viermilor de mătase, ținuți în podul casei într-o cutie veche de carton. Nimeni, în afară de Dodo și Mimișor – fata pe pe care o sărutase, ca răsplată a jocului de gajuri, într-o seară, apăsat și cu dinții încleștați până când i-a venit să leșine -, nu știa de taina viermilor de mătase. Zile în șir, toți trei urmăreau curioși evoluția de la ou la viermii minusculi, care mâncau în neștire, creșteau și se îngrășau, ronțăind întruna, lacomi, frunzele de dud, apoi, obezi și catifelați, înțepeneau într-un colț al cutiei, puțin mai jos de marginea ei, și porneau dansul izolării de lume, al autoclaustrării voluntare, țesându-și cu fire văzute doar de raza de lumină și expulzate constant, fără oprire, de orificiul nesățios al îngurgitării frunzelor, prin mișcări legănate și rotitoare, ca un dans secret, lăcașul, care din transparent devenea tot mai compact și mai dens, la început de culoarea nisipului murdar, apoi, alburiu, cu iz palid gălbui, transformându-se, în cele din urmă, într-o adevărată cazemată rotofeie, cu o formă neobișnuită, lunguiață, ștrangulată ușor la mijloc, precum doi cilindri îngemănați, din care ființa dispărută nu va mai ieși niciodată, fiindcă înăuntrul acelui mormânt, ca într-un laborator cu parametri, coordonate și operații neștiute, se pregătea, tainic și implacabil, marea schimbare, hotărâtă, plănuită și executată cu mult timp înainte ca timpul să fie timp și gândul să fie gând. Era actul de naștere al celei mai miraculoase ființe de pe lume, anunțat cu un fâșâit abia perceptibil din interiorul micului cavou: Fluturele alb-argintiu, diafan și palpitând, ale cărui antene firave apăreau prin gaura meșterită și ronțăită îndelung, care voia să iasă la lumină și care se grăbea să moară la scurt timp după depunerea ouălor negricioase și mărunte ca un fir de nisip, fluturele de mătase cu numele științific de Bombyx Mandarina. Nuțu își mai aminti câtă tris-tețe și neliniște îl cuprinsese, când, după o noapte agitată, găsise în cutia de carton fluturele, împietrit ca o relicvă pergamentoasă, care, în scurt timp, dacă ar fi suflat asupra lui, s-ar fi dez membrat și eva porat ca și cum n-ar fi fost niciodată, nicăieri. Ceea ce Dodo a și făcut, cu îndrăz neala lui nepăsătoare și inocentă, azvârlind micul obiect inutil până în celălalt colț al cutiei. Mimișor, speriată, a strigat „Nu!“ și a întors privirile disperate către Nuțu, care a apucat fluturele, delicat, cu două degete și l-a dus la buze, suflând ușor asupra lui ca și cum ar fi vrut să-l readucă la viață. Cea de a doua rafală a răsuflării a avut efectul unei tornade, care a împrăștiat rămășițele aripilor pergamentoase, lăsându-i pe toți trei să privească în tăcere risipirea instantanee. Pe acel fluture de mătase, pe Bombyx Mandarina, îl luase moartea. Era prima ființă care trăise și murise în fața ochilor lui. Avea atunci vârsta de 11 ani. Nimeni nu strigase, în mansarda pustie, blestemul ultim, porunca „Luate-ar moartea!“, poate doar cel care era direct răspunzător de viața scurtă, cât răgazul între inspirație și expirație, a lui Bombyx Mandarina.

Blestemul, îndemnul anihilantLuate-ar moartea!“ avea să-l audă câteva zile mai târziu. Zbenguiala acelei zile se încheiase brusc din cauza unei rafale de ploaie, care i-a alungat pe înfierbântații participanți la obișnuitul joc de-a v-ați-ascunselea, fiecare căutând adăpost pe unde se nimerise, Mimișor și Dodo ținându-se de mână și dispărând în spatele tufelor din parc. Nuțu s-a trezit sub porticul bisericii Elefterie, unde, de obicei, câțiva cerșetori, rezemați de perete, așteptau cu o farfurie, o pălărie terfelită, sau chiar cu palma întinsă, pomana celor care intrau sau ieșeau din lăcașul sfânt. În acea înserare caldă de octombrie, nu se afla sub portic nici picior de cerșetor. Fâșâitul ploii dezlănțuite l-a făcut să se întoarcă și să privească ușa de la intrare, care era larg deschisă. Dinăuntru, din întuneric, nu răzbătea niciun zgomot, vreo șoaptă sau murmur de rugăciune. A intrat, oarecum temător, în incinta bisericii și pașii l-au dus spre mijlocul naosului, unde, pe un fel de catafalc improvizat zăcea sicriul descoperit al unui bărbat mort. Mirosea a ceară de lumânări și aerul era rece. Capul decedatului era rezemat de o pernă albă de mătase, iar marginile sicriului erau împodobite cu volanuri dantelate. Nuțu s-a apropiat curios, călcând prudent pe dalele de ciment. Era pentru prima oară când vedea un om care nu mai trăiește. Pe care îl luase moartea. Și și-a amintit de fluturele de mătase, de Bombyx Mandarina. Oare ce vârstă avusese omul din sicriu? Cu mâinile împreunate pe piept, cu ochii închiși, bărbatul părea că așteaptă răbdător ceva, care abia de acum încolo urma să i se întâmple. Culoarea feței era pământie, minerală, respingătoare. Mortul era îmbrăcat cu un costum negru, cu umerii lăbărțați, din mânecile căruia ieșeau doar nouă degete se încleștaseră precum niște vreascuri subțiri, părând că ascund ceva așezat deasupra pieptului. Nuțu nu și-a putut desprinde privirea de pe ciotul celui de al zecelea deget. Unde își pierduse omul degetul cel mare de la mâna dreaptă? Într-un accident? Fusese pedepsit? Ce de sânge o fi curs! Cine l-o fi bandajat? L-o fi ajutat cineva? Gândurile i-au fost brusc întrerupte de un zgomot, ca un pocnet, ce venea din spatele altarului. A urmat un murmur de șoapte și, după câteva clipe, pe sub ușa altarului, și-a făcut apariția un șoarece, cu o coadă lungă, care i-a trecut pe lângă picioare și s-a pornit în goană, pe lespezile bisericii, prin coridorul de lumină, spre ușa de la intrare. Inainte de a ajunge la prag, în cadrul ușii, lumina zilei a fost obturată brusc de silueta chircită a babei Ghia-Chioara, pe care copiii obraznici ai cartierului o batjocoreau, strigându-i, fără a avea curajul să se apropie de ea: „Ghia, ești o chioară, cu ochiul mâncat de cioară!“. Speriat de apariția neașteptată a namilei, de pe care șiroia apa de ploaie, șoarecele s-a oprit brusc, la un pas de femeia care a desfăcut picioarele și și-a întins poala fustei ca pe un evantai. Glasul răgușit al babei Ghia a plesnit pereții bisericii, ajungând până la Nuțu, care, speriat, a privit la mortul fără un deget, părându-i-se că trupul uscat al acestuia tocmai tresărise. „Luate-ar moartea!“ a răsunat blestemul chioarei, cu o forță care ar fi putut să surpe zidurile de cărămidă ale bisericii. In clipa următoare, șoarecele a reușit să depășească obstacolul și a țâșnit pe ușă afară, iar baba Ghia-Chioara a făcut un pas în interiorul bisericii, începând să-și facă o avalanșă de cruci, care nu se mai opreau: Frunte, piept, umărul drept, umărul stâng, frunte, piept, umărul drept, umărul stâng, frunte, piept… Mișcările erau scurte și repezi, de parcă ar fi răsucit un ghem de lână uriaș, și tot la fel de repede se apleca și atingea cu vârful degetelor podeaua bisericii, după care crucile se porneau, din nou, dezlănțuite: frunte, piept, umărul drept, umărul stâng. Apoi, baba Ghia s-a răsucit și a ieșit din biserică. Învăluit de o tăcere rece, Nuțu a ridicat privirea spre turlă, simțind că e, la rândul lui, privit de cineva, care era, dar nu era. Ar fi putut să fie? Ar fi avut obligația să fie? Ușa altarului s-a deschis și diaconul Apostolescu, vânătorul involuntar de șoareci, cu o barbă neagră, îmbrăcat în sutană, s-a îndreptat spre icoana fecioarei Maria cu Isus în brațe, a potrivit-o mai bine pe postamentul îngust și apoi s-a apropiat de Nuțu, cu mâna ridicată în sus, arătând cu degetul spre cupolă, și l-a întrebat: „Ești cu Dumnezeu, Nuțule?“ Nuțu și-a încordat picioarele și a simțit că palmele îi sunt ude. A privit, din nou, puțin speriat, ciotul degetului celui pe care îl luase deja moartea, a deschis gura și a mormăit ceva, din care nu s-a putut înțelege mare lucru. Preotul Apostolescu a clătinat din cap, zâmbind, și s-a întors către altar, nemulțumit de răspunsul neinteligibil. Nuțu s-a îndepărtat repede de mortul fără un deget, și a pornit spre ușa de la intrare, unde, după oprirea ploii, șleahta zgomotoasă se adunase pentru a continua făcutele și nefăcutele acelei zile. Diaconul Apostolescu nu l-a întrebat atunci dacă crede în Dum nezeu, ci dacă este cu Dumnezeu. Iar la întrebarea asta, Nuțu știa foarte bine că nu putea răspunde. Sau poate că diaconul ar fi avut mai multe șan se de a primi un răs puns, dacă l-ar fi întrebat pe celălalt: „Ești cu Nuțu, Doamne?“

Dezarmat și neconsolat, Nuțu se reașeză pe scaunul de la perete. Privi, încă o dată, de jur-împrejur, renunțând, pentru moment să mai caute ochelarii de citit. Lupa își făcuse, din plin, datoria. Întinse mâna și luă ochelarii de văzut la distanță de pe capacul cutiei de carton, care adăpostise elegantul ceas de buzunar suflat cu aur. Parcă nici respirația lui nu mai era aceeași ca în urmă cu cinci ore, deși vacarmul vocilor și harababura de obiecte răspândite fuseseră destul de stresante. Pe peretele de lângă bibliotecă, zări fotografia cu ramă aurie, în care Selina, rezemată de balustrada de fier a falezei din fața Cazinoului din Constanța, întoarsă cu umărul spre obiectivul aparatului și îmbrăcată cu rochia albă, de vară, cu petale galbene, zâmbea cu zâmbetul ei atât de special, oarecum ironic și distant, dar foarte feminin, care îl fascinase încă din prima zi a întâlnirii lor, din seara aceea de iunie. La un pas în spatele ei, Dodo, și el prezent în fotografie, cu un contur mai vag, precum un înger nimerit și el pe-acolo, fiind doar în trecere, fuma privind către largul mării. Dodo Kaminski, polonezul, cel mai bun prieten al lui, fratele lui de cruce, Dodo, cel cu pieptul ca al lui Ahile, Dodo crăcănatul. Dodo și Selina.

Își aminti cuvintele cu care începea povestirea „Înapoi“, din volumul lui cu același titlu: „Dacă am crede că amintirile ar fi mereu aceleași, atunci am înțelege de ce, când de fiecare dată ele ne ademenesc, ni se pare că stăm în fața unei peșteri, în care refuzăm să intrăm, de teama că nu ne vom mai întoarce niciodată“.

(Fragment din romanul în pregătire Bombyx Mandarina)