Valori și interferențe

Chiar dacă discursul public românesc a ieșit demult din logica distructivă a anilor 1990, realitatea este că între literatura română și literatura maghiară din România punțile de comunicare sunt încă insuficiente. Publicul de limbă română, în special, știe prea puține despre valorile literare maghiare, clasice și contemporane, din țara noastră și încă și mai puține despre legăturile dintre cele două literaturi. Uniunea Scriitorilor, prin Filiala Târgu Mureș, a lansat cu doi ani în urmă un proiect național de cunoaștere reciprocă, intitulat Interferențe culturale româno-maghiare (în cadrul căruia a fost lansat și un mic program de traduceri reciproce), însă mai este mult până când culturile română și maghiară se vor bucura de beneficiile lui.

Până atunci, dialogul dintre scriitorii români și maghiari ai momentului contează pe traducători devotați – de la Kocsis Francisko la Marius Tabacu sau George Volceanov – și, nu în ultimul rând, pe scriitorii maghiari care, ca Markó Béla, Deményi Péter sau Karácsonyi Zsolt (ca să numesc numai pe câțiva), se adresează, discret, și publicului românesc, fie prin traduceri de calitate, fie prin texte scrise (și) în limba română.

Din această categorie, de autori maghiari preocupați să comunice și cu publicul românesc, face parte și istoricul literar și eseistul Cseke Péter. Volumul său cel mai recent în limba română, Paralelisme culturale simetrice și asimetrice, este consacrat explicit studierii unor corespondențe între literatura noastră și cea maghiară (din România, dar nu numai), a unor instituții maghiare care au contribuit la viața culturală din Transilvania și, nu în ultimul rând, semnalării unor valori literare care merită să fie cunoscute și de publicul românesc.

Nu este nimic emfatic sau provincial în demersul lui Cseke Péter: dimpotrivă, sobrietatea și eleganța cu care istoricul literar operează aceste incursiuni în istoria vieții culturale maghiare din România ar putea constitui un model și pentru criticii români. Discursul eseistului găsește mereu tonul potrivit, între nevoia (firească) de a populariza niște „teritorii” mai puțin cunoscute de cititorul român și adâncimea exegetică în măsură să fixeze fenomenele comentate pe o orbită a valorii, singura care justifică demersul de a le propune literaturii din imediata vecinătate. Amănuntul că autorul a fost, la începuturile carierei sale, ziarist, iar apoi a devenit profesor universitar explică această capacitate de a echilibra ambii versanți ai demersului său critic. Dar, mai presus de toate, e impresionantă demnitatea cu care Cseke Péter se referă la valorile maghiare și românești care alcătuiesc materia cărții sale: o demnitate care știe dreapta măsură și nu cade nici în encomion, nici în tentația de a minimaliza. Se simte, în scrisul cărturarului născut la Rareș (în județul Harghita) și format la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, aceeași atitudine față de actul de cultură pe care o întâlnim și la cărturarii români de peste munți, și pe care ne place să o punem pe seama moștenirii iluminismului transilvan.

Cele zece studii și eseuri, mai vechi și mai noi, care alcătuiesc sumarul volumului Paralelisme culturale… pot fi împărțite în patru categorii: 1) exegeza unor valori universale ale literaturii maghiare (cum ar fi Ady Endre), 2) profiluri ale unor scriitori maghiari din România, moderni și contemporani, 3) interferențe literare româno-maghiare (care reprezintă grosul volumului), și 4) fenomene și instituții maghiare importante pentru peisajul cultural transilvănean. Structura ne dezvăluie, firește, și orientarea generală a cărții, care este deopotrivă un exercițiu de comparatism în spații literare care se întrepătrund și o subtilă mostră de pedagogie a universalității culturii. Care întotdeauna unește, acolo unde politicul (exacerbat, adesea, de demagogie) desparte.

Atât exercițiul de comparatism, cât și mostra de pedagogie fac parte intrinsecă, spuneam, din personalitatea cercetătorului literar care este Cseke Péter. Ele funcționează armonios împreună, căci istoricul literar este la el acasă și în istoria culturii maghiare (în întregul ei), și în cea a culturii române. Putând trece ușor dintr-un spațiu în celălalt, Cseke are plăcerea de a releva conexiuni necunoscute și de a scoate la iveală filiații neașteptate, în măsură să deschidă noi orizonturi de cercetare și nu numai. De pildă, câți dintre cei care se apleacă asupra începuturilor lui Mihai Eminescu știu că profesorul acestuia de la Cernăuți, latinizantul Aron Pumnul (autor al faimosului, în epocă, Lepturariu românesc, sângeros ironizat la „Junimea”) studiase la liceul maghiar din Odorheiu Secuiesc, care acum poartă numele unui important și original scriitor interbelic, Tamási Áron? Câți specialiști în poezia noastră interbelică sunt informați cu privire la traducerile din lirica maghiară apărute atunci în presa noastră, uneori sub semnături de prestigiu? Și câți dintre cei care studiază fenomenul represiunii în cultură, în perioada comunistă, își aduc aminte de figura specială a poetului și traducătorului Gelu Păteanu, care, vânat de Securitate, și-a găsit refugiul tocmai în Secuime și în redacțiile unor publicații de limbă maghiară? Cseke Péter știe să se miște cu ușurință când pe verticala marilor curente, fenomene și valori, când pe orizontala unor destine și traiectorii personale, pe care le scoate din uitare și le proiectează din nou pe fundalul istoriei culturale mari. Nu este un vânător de mărunțișuri literare: asemenea „trufandale” îl interesează numai în măsura în care îi spun ceva profund despre literatură. Tamási Áron este important, pe de-o parte, prin originalitatea creației sale (Németh László îl numise „un Homer al secuilor”), iar pe de alta, prin similitudinile pe care traiectoria sa postumă le are cu cele ale unor autori români care, ca și el, au fost ocultați în primele decenii de după instalarea comunismului, spre a reveni spectaculos în anii 1970-1980.

La fel, uitata, azi, Cronică de la Arbore, a lui Teodor Hrib, îl interesează pe eseist, întrucât și în literatura maghiară, de la noi și din Ungaria, fenomenul „memorialisticii naive” (cum îl numește Cseke) se manifesta cu putere în ultimul pătrar al secolului trecut. Această surprinzătoare omologie literară spune ceva despre modul în care condiții similare produc, în literatură, efecte similare: adevăr evident astăzi, când genul memorialistic – cândva, apanajul marilor scriitori – este dominat, nu doar la noi, de textele oamenilor obișnuiți sau, în tot cazul, fără formație culturală.

Îmi place, în cartea lui Cseke Péter, subtila insistență cu care istoricul literar recuperează și readuce în atenție scriitori pe cale de a fi uitați. Mai ales că actul recuperator nu este exercitat în sine, de dragul de a scrie despre poeți sau prozatori pe care nu-i mai citește nimeni. Un Beke György, ale cărui reportaje literare reprezintă un adevărat pandant al operei lui Geo Bogza (căci confratele maghiar a lăsat numeroase texte consacrate peisajelor românești, nu doar cele din Transilvania), un Kuncz Aladár (al cărui roman Mănăstirea neagră este o extraordinară utopie pe tema condiției minoritare) merită recuperați prin însăși valoarea lor. O valoare pe care Cseke o subliniază recurgând masiv, ori de câte ori poate, la criticii români ai scriitorilor maghiari (Ion Chinezu, Nicolae Balotă, Gavril Scridon).

Am lăsat la urmă cele trei studii consacrate culturii media de limbă maghiară din România, domeniu în care Cseke Péter – autor, în 2015, al unui fundamental volum intitulat Valori ale presei maghiare din România (1919-2014) – este o autoritate. Presa scrisă, radioul, televiziunea, pe lângă marile reviste de cultură (de la „Helikon” la „Korunk”), alcătuiesc un spațiu de afirmare a culturii și de dialog, ambele aspecte – afirmarea, esențială pentru existența unei minorități, dialogul, care îmbogățește simultan minoritatea și majoritatea – avându-și locul lor în această realitate a multiculturalității contemporane.

Asemenea cărți se cuvin salutate, ca autentice punți literare și instrumente de cercetare esențiale, fără de care dialogul dintre creația în limba română și cea în limba maghiară, chiar dacă ambele se manifestă în aceeași țară (nu tocmai mare), ar rămâne întâmplător și superficial.