Extravaganța

La Editura Timpul, Iași, 2019, a apărut cel mai recent volum de versuri al poetei Ioana Diaconescu: Dezaripare, sau, i-am putea spune cu alte cuvinte, jurnalul unei domnițe rătăcite în postmodernitate.

Volumul este deschis de un amplu Cuvânt înainte, sub semnul pro amicitia, semnat de Christian W. Schenk, cu titlul Ioana Diaconescu și spiritul absolut.

Poezia Ioanei Diaconescu din Dezaripare este un spectacol de artificii. O multitudine de idei izbucnesc în forță, se înalță tinzând să atingă cerul, în nenumărate culori, luminând întunericul, pentru a se reîntoarce pe pământ, stingându-se, doar pentru ca altele să izbucnească, neobosit. E o adevărată provocare urmărirea lor, înțelegerea desenului luminos, care este doar parte din imaginea de ansamblu, obținută într-un final de către cititorul perseverent.

Ca o veselă revărsare de confetti, Dezaripare pogoară asupra iubitorului de poezie o ploaie de concepte, referințe livrești (istorice, geografice, filosofice, nu în ultimul rând, literare), o construcție minuțioasă, pedantă, o adevărată provocare intelectuală.

Poeta explorează liric fațetele iubirii: iubirea spontană, naturală, iubirea tandră, iubirea pasională pentru a ajunge la octava superioară a acesteia, iubirea universală, cea care îmbrățișează totul. Versurile au dezinvoltură adolescentină. Un nimb de candoare, căutat, le înconjoară.

Feminitatea este o temă exploatată riguros. Multitudinea de ipostaze surprinse de Ioana Diaconescu în acest demers de sondare lirică trece, ca prin niște vămi, prin biologic, mitic, angelic, folclor, legendă, istorie. Nimfă, silfidă, zeiță, vrăjitoare, sirenă, domniță, prințesă sunt tot atâtea ipostaze ce marchează un proces de transmigrație a eternului feminin, urmărind prefacerea în timp a acestuia, dar și nevoia de cuprindere și de înțelegere, de descifrare a misterului. Acest itinerariu propus de Ioana Diaconescu se desfășoară sub o ploaie de aur. O defilare exuberantă de strălucire și sclipire, lumină violentă, stele, sori, comete, aurore, raze, văpăi, argint, fosfor și aur: argint lichid/ din stele albe în creuzetul silfidei nopți (Ultima vară) sau Lumina în margini în transparență/ Un văl acoperindu-ne cu totul/ Stele plonjînd în magma pămîntului cum/ Aurul lichid al sorilor văzuți (Aripa contemplativă).

Ioana Diaconescu dovedește afinități cu spațiul german: geografie, istorie, legendă au fost asimilate și topite într-un teritoriu personal, cartografiat într-o suită de poeme ce, fără a face notă discordantă, continuă/dez ­voltă/preiau/rafinează tema volumului. Cînd nu crescusem încă și îmi ascundeam după leandru/ Trupul subțire de elf zburător/ Fata asta zboară așa se spunea în prezența mea/ Ignorîndu-mi-se auzul supraproductiv/ Și mersul de zînă cu tălpi tăiate pe/Apele Rinului/ Fata asta zboară asurzitor și inegal/ Se va spune mult mai tîrziu/ Fata asta zboară/ În spațiile geometriei pure (Goar de Acvitania – În spațiile geometriei pure ).

Prezența luxuriantă a luminii este cumva contrabalansată de ceea ce Ioan al Crucii numea noaptea întunecată, prin care trece, în fapt, eternul feminin purtând o mască de aur. Versurile exprimă dorul de Gloria Lui, iar iubirea devine adorație mistică, încercând o apropiere de acea răpire de sine, acea rană prea dulce din trăirile misticilor: Asupra mea florile Cerului/Asupra mea cu spini/ Chiciura Raiului pe pleoape/ Mă pierd de Neant/ Înfloresc negurile/ Pînă în măduva Pămîntului (Clipind pe umilința salvatoare) sau În apa sărată citesc/ Chipul Tău Doamne și cred că-i delirul/ Fetei rătăcită în țară străină (…) ( Crucificat pe mare).

Motivul îngerului este tratat într-o manieră originală în poezia Ioanei Diaconescu. Îngerul își pierde aripile, și le recâștigă, cade pentru a se înălța. Departe de a personifica absolutul, are slăbiciuni, dar și căldură specific omenești, un traseu existențial cu suișuri și coborâșuri ce se aseamănă cu destinul uman. El este un alter ego al eului liric: Umerii îmi încolțesc/ Zbor cu spatele către lume/ Odată cu muntele/ În devenire (Înger în devenire). Înspre punctul terminus al călătoriei, Ea, manifestarea feminină a lumii, a spiritului, se redescoperă, se împlinește? Care este rezultatul periplului prin timpuri și mentalități? Din poemul central, cel care dă și titlul volumului, răspunsul este dezvrăjirea, pierderea aripilor, a accesului la inefabil: dezaripare. Ceea ce rămâne este un pumn de țărână.

Conducerea temei abordate pe unul, două paliere de sens și favorizarea sobrietății în utilizarea mijloacelor stilistice, precum și temperarea exaltării ar fi adus mai multă greutate volumului.

Izbucnire de emoții și culori, risipire de metafore, simboluri, carusel de imagini, strălucire și sclipire este acest volum în care, precum florarul, risipei se dedă poeta. Cu toate că, o știm, poezie se citește foarte puțin, luați în vacanță acest volum solar: poate fi o lectură de vară.

Andrea H. Hedeș